De prin lume adunată

...Și-napoi, la rommi-ni dată.

​ Primarul Parisului era foarte îngrijorat în privinta invaziei de porumbei de pe Champs-Élysées.

Nu putea nicidecum să-i alunge din oras. Întregul Paris era plin de rahat de porumbei.
Parizienii nici nu mai puteau călca pe alei, nici să conduci nu mai avea niciun haz.

Costa o avere să tot cureti străzile si trotuarele.

Într-o zi intră în primărie un om care-i face primarului o ofertă.

"Îti pot scăpa frumosul oras de plaga columbească fără nicio plată.
Dar trebuie să promiti că nu-mi vei pune nicio întrebare.

Sau, îmi poti plăti un milion de euro si să-mi pui o întrebare."

Primarul cântări oferta si o acceptă rapid.

A doua zi, omul se cătără în vârful Turnului Eiffel, îsi descheie redingota si eliberă un porumbel albastru.
Porumbelul albastru dădu de câteva ori din aripi si apoi se pierdu în înaltul cerului parizian.

Toti porumbeii din Paris au văzut porumbelul cel albastru si s-au adunat în aer în urma acestuia.

L-au urmat cu totii într-un nor urias spre Răsărit, departe, departe.

A doua zi, porumbelul cel albastru s-a întors complet singur la omul ce-l astepta încă în vârful Turnului Eiffel.

Primarul era în extaz. A considerat că omul si porumbelul albastru au înfăptuit o adevărată minune scăpând Parisul de plaga porumbească.
Desi omul cu porumbelul nu ceruse nimic, primarul i-a înmânat un cec cu un milion de euro si i-a spus că, într-adevăr, voia să-i pună o întrebare.

Chiar dacă s-au înteles că nu-l costa nimic pentru curătarea orasului, se hotărâse să plătească un milion pentru a putea pune O ÎNTREBARE.

Omul acceptă banii si-l invită pe primar să-i pună UNICA întrebare.

Primarul întrebă:

       "Aveti si un tigan albastru ?!?"

General cu cer de stele

Ce dor îmi era de șolticul Bacalbașa cu al său Moș Teacă!
A răbufnit, insuportabil,  în ultimele seri, când ecranele străluceau  de stelele multului genaral care a decis să ne diriguiască, pe vreme de aproape-răzbel. Nu, nu vă alarmați, nu prin lovitură militară de palat, ca la puzderia de țări afro-americane de sud.   Ci, rugat cu lacrimi de premierul în ghips, întemnițat într-un spital de lux al Sultanului Ergodan.
Premierul care a preluat „ tehnica ghipsului” de la alt ghinărar, al Revoluției.
Și să vezi osârdie  la noul prim-ministru de  rezervă!
S-a înroșit cerul de salve patriotice, trase din toate pozițiile: jurăminte de credință pentru titularul tronului de Cotroceni și pentru întâiul stătător la cârma Victoriei.
Dar frumusețea-frumuseții stă în două:
-- hotărârea de conducerea cazonă a țării (musca! ) 
--vigilența profesionistă de apărare a Prutului, de orice violare a frontierei, era să zic de vreo vită bolnavă.
Nimic nou sub soare! A mai salvat Țara un viteaz--Teacă! Nu era cu patru stele de aur. Încă!
Dar patriotismul deșirat în aste zile, emfatic, prin tv-uri,  era, in statu-nascendi în umorul lui Anton Bacalbașa.
Nimic nou...sub stele!

Acum vreo câțiva ani, compania lui Moș Teacă a fost detașată pe frontieră, ca să păzească împotriva boalelor de vite.

Ideea asta-i convenea grozav, pentru că pe frontieră e mai puțină disciplină din partea ofițerilor și viața e mai regulată. Unde mai pui că se pot face economii, de vreme ce nu sunt atâtea cheltuieli!

Prin urmare, Moș Teacă se puse de dimineață în fruntea companiei și porni la drum. În tot parcursul el era foarte grav, mergea cu sabia scoasă chiar și prin păduri și n-a lăsat deloc pe soldați să meargă-n pas de voie, pentru că „nu să știe de unde poat'’să iasă un supirior”. Numai din când în când oprea trupa, îi dădea „pe loc repaoz” și înghițea câte o dușcă de rachiu.

Când ajunse pe malul Prutului, comandă oprirea și ținu companiei un discurs foarte interesant și foarte solemn:

— Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Comănduirea pieții a dat ordin pă cum ca să venim să apărăm țara împotriva vrășmașului nostru comun, epizotia. Epizotia este foarte primejdioasă și să arată mai cu samă la dobitoace.

— Trăiți, don căpitan, întrebă furierul, da’ pă ce o cunoaștem noi care-i aia?

— Nu vorbi, răcane! S-o cunoști, că de-aia ești soldat! Dacă n-oi cunoaște eu pă vrășmaș, atunci pă cin’ să cunosc? Pă tata? Epizotia vine mai ales vara, din cauză că atunci, fiind căldurile mari, santinelele are obicei să doarmă la post. Să nu dormiți în gheretă, leat, că aveți a face cu mine: vine epizotia și ne omoară pă toți. Să dea dracu să vie epizotia să ne omoare, că vă arăt eu! Vă gonesc și mort la pluton de pedeapsă!

— Trăiți, don căpitan, pă malu Prutului nu suntără gherete...

— Ei, și?! Vrei să fie?! Vrei să dormi în gheretă, hai?! Patru zile sala dă poliție pentru călcare dă orden! Las, că ți-arăt eu! Pă urmă, să știți: soldatul este dator să nu dea voie la nimeni să vie de dincolo fără bilet de voie și fără să cunoască consemnu. Dacă vezi că vine la tine o vită, îi ceri parola. N-o știe? Nu-i dai voie să treacă... Acuma să-mi arăți tu, Gheorghe Neculai, cum ai să faci când îi fi de santinelă. Prepune că eu sunt o vită bolnavă. Oprește-mă cum ți-am spus eu.

— Și Moș Teacă vine spre soldat. Soldatul stă pe loc.

— Așa te-am învățat eu, mă?! Las, că-ți arăt eu! Patru zile pluton dă pedeapsă! Să vie altu! Vasile Ion, oprește-mă tu!

— Și Moș Teacă se apropie. Soldatul ia arma la mână și-ncepe a striga:

— Cine eee? Cine eee? Cin’?!

— Vită! răspunde Moș Teacă.

— Ce fel de vită? Bolnavă ori sănătoasă?

— Bolnavă.

— Apoi, vită bolnavă, stăi! Căprar dă gardă, vin dă recunoaște o vită bolnavă!

— Prea bine! zice Moș Teacă încântat. Așa să faceți, că eu am să vă-ncerc. Ori de câte ori m-îți vedea venind la voi, să mă-ntrebați: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie și gheneralu, nu-l lași să treacă până nu ți-o spune ce fel de vită este!

— Trăiți, don căpitan, da’ dac-o fi o vită sănătoasă?

— Atunci îi dai drumu.

— După ce o cunosc?

— Pă ce?! Dobitocule, nu ți-am spus?! O cunoști pă aia că știe sicretu, parola și răspunsu. Că dacă n-ar fi sănătoasă, dă unde l-ar ști?

Și Moș Teacă dă drumul companiei, după ce îi mai explică înc-o dată și îi atrage atenția că epizootia are obicei de se furișează printre santinele mai ales noaptea, când n-o vede nimeni, și că, prin urmare, soldatul e dator să ceară epizootiei să umble cu felinarele aprinse:

— N-ați văzutără că așa cere și birjarilor la București?

• Anton Bacalbașa
• Moș Teacă, Epizootia

Reblogare despre o noapte magică de Sânziene

Clocotesc spaimele  la solstiţiu şi se depune în straturi aurul teilor. Chiuitul de căluşari exorcizează pe posedaţii de zânele Sânziene. Mulţi juni vor tăndăli pe malul bulboanelor, gata să răspundă chemării  frumoaselor iele din genune.

Şi păşim epuizaţi ,  în adânc de vară! Fascinaţi de Superlună!

 Pentru mine Sânzienele au o magie specială, trăită preţ de câteva nopţi, în ani diferiţi , pe drumul de la Săveni la Ungureni.

Peisajul arată, sub soare de stepă, dezolant. Dar sub luna plină, e Gura Raiului. Era pe timpul când practicam o transhumanţă fascinantă, nepătrunsă,încă, în folclor.

Băteam drumurile ţării, numai noaptea, cu albinele: de la Darabani, laHanu-Conachi, de la Luncaviţa de pe Dunăre,la Mănăstirea Cucoş, din Munţii Măcinului ,  în Insula Mare a Brăilei şi în Bărăganul Ialomiţei. Bejenie curată, cu căţel şi purcel, cu tabieturi şi practici magice secrete.( Dacă mă rugaţi, insistent, mai-mai că vă iniţiez!) Şi mai ales cu râuri de miere: de la salcâm , de tei, de rapiţă, şi floarea-soarelui, de mentă. Trai,Ioane!

Dar să revin la drumul cu minuni dinspre Săveni: la pod, peste Bașeu,  un grup de flăcăi,  în costume naţionale, ajutaţi de mascaţi hidoşi, ne opresc , respectuoşi, şi ne roagă să eliberăm şoseaua. Puteam să mă opun?

 La un semn al vătafului, sunete sacadate din corn anună ceva. Izbucnesc chiote şi fluierături, ropote de tobe şi,  din lumina  lunii proptită pe deal, au ţîşnit căruţe împodobite cu ramuri si flori, trase de cai mâncători de jar.  Pe ei săltau cununi de curcubee,iar flăcăii, în picioare, pocneau din bici, ca să înnebunească patrupedele, în iureş. Se întreceau, se şicanau, se ironizau, ca s-o ia înaintea adversarilor; jerbe de scântei ţâşneau  din roţile ciocnite şi din potcoavele cailor. Basm cu Prinţi în turnir!!

Era, am aflat,  o întrecere străbună de Sânziene!

 Recunosc, rămas dator vreunui hoinar prin spaţii virtuale cu altă întâmplare de culoare magică din seara de Sânziene, pe coclaurii Săvenilor.

Întârziasem cu împachetarea stupilor de la sparceta din râpile de la Avrămeni, că–i aşteptau teii la Fântâna lui Prodan din codrul Ţâncuşii.

Ieşisem din Târgul de pe Bașeu, pe la miezul nopţii,  pe o lună plină imensă ( acum, cică , se cheamă Superlună!) şi turam motorul într-o pantă imensă, când…

La câteva sute de metri, de şosea în lumina   farurilor câtorva maşini, ţâşneau nişte năluci, făceau salturi şi se prăvaleau în întuneric.  Şi iar,şi iar!

 Am coborât, mirat, dar nu speriat. Că nu puteau fi stafii în preajma unor maşini cu faruri aprinse. Zău!

A rămas numai presupunerea,  mai realistă, a  unor braconieri  care dădeau iama la căprioare.  Văzusem de mai multe ori, pe acolo,  ciopoare întregi prin lanuri şi fâneţe, în amiază-mare.

Dar nici asta nu s-a potrivit!

 După câteva minute, m-am dumirit: veniseră mai multe fetiţe, cu părinţii lor, să culeagă flori de sânziene, la ceas de iele. Buchetele erau  duse a doua zi şi sfinţite la biserică, ca să fie de leac. Împotriva tuturor relelor!

Stranie îngemănare între creştinism  şi păgânism, topită  în esenţe tari de mister!

O carte surprinzătoare

Plăcerea debutului Otiliei  Bălinișteanu  am trăit-o anul trecut, când Editura TRINITAS  i-a lansat volumul TAIFASURI CU TÂLC      
Am consemnat, cu  interes și curiozitate, evenimentul, într-o cronică de carte ( aici)
N-a fost nevoie de bunăvoință în aprecieri, deși aveam suficient teren subiectiv, întrucât întâmplările vieții ne-au împletit urmele biografice mai mulți ani.
Și, apoi, cum o știu, ar fi rupt fărâme-fărâmele, cuvintele neadevărate din cele scrise.
Mulțumit de constatările asupra calității cărții, prognozam al doilea volum  cu reportaje, că aici  își are chemarea autentică. Ba, chiar, îi sugeram tema--bisericuțele de lemn, bijuterii cu aurul pădurii patinat de timp și de pioșenie. 

Așteaptă , de veacuri, cocoțate pe stânci sau ascunse în văgăuni, pașii înceți , cu sprijin de  toiag al căutătorilor de adevăr creștin, din alte timpuri. Multe stau în umbră de zidiri falnice, de oameni cu stare și cu păcate pe măsură
Altele au lăcăți cu înflorituri, descuiate cu țipăt ruginit, când vreun curios insită să vadă chipuri de sfinți albiți de pulberea  carilor. Știați că unele erau suite pe car tras de boi și luau drum de bejenie, cu popă și poporăni cu tot? Altele erau dăruite satelor noi, ori sărace, care, pentru asta, ridicau rugăciuni de slavă Domnului și mulțumire dăruitorilor.
Iar Otilia era/este menită să pună astea toate, în pagină.

Mă pusesem pe așteptat.

 Numai că s-a întâmplat altceva.

În primăvară, citisem, într-un interviu, că Til punea în cârca mea niște exagerări. Am ripostat și, ca  răspuns, am primit: „O să vină și cartea pe care o o așteptați, dar până atunci... o să treacă poștașul să vă vadă, cu un volum special și tare drag inimii mele”. 

Simțindu-mă trimis la calende cu volumul dorit, am așteptat poștașul și cartea. Dar am priceput  și că primisem anticipat cheia intrării în 
substanța volumului: tare drag inimii mele!
După cheie, a ajuns și cartea.
Din nou surprins, am dedus că ar fi, poate, o editare ceva. Autor-- Fl. Zamfirecu, titlul lucrării--
Făcatorul de gazete.

Răsfoind-o, mi-am înțeles și frustrarea și nevoia de cheie, pentru  intrarea în paradigma lucrării, având ca autor pe  jurnalista de la „Lumina”.
O carte despre un om, într-un fel, jurnalist și el, dar  cu puseuri proteice, surprinzătoare în noul joc de media. O carte despre cineva „hăruit” pentru presă, „născut, nu făcut ziarist”, cum îl califică buni cunoscători. (Eu consemnez forma suculent- populară a zicalei: „ fătat și nu ouat!” )
Autoarea, lirică în substanța ei,  îngijește cuvintele cu dragoste, cu timiditate și respect, reflexe morale esențiale față de un magistru-reper. 
Și cu nostalgie după primii ani de ucenicie, sub autoritatea unui secretar de redacție de la  care aveai ce fura în meserie.
Insist asupra sentimentului, care domină cartea, și deturnează pozitiv interesul cititorului. Despre ctitori de presă, intrați în istoria culturii, s-a scris mult. Heliade și Asachi, Maiorescu și Ibrăileanu au dezvoltat presa culturală, dar numai  ca o latură a polivalenței activității lor. Presa eclectică, „ foaia vitelor de pripas”, cum o blestemă Eminescu a avut și ea mari „negustori” de vorbe și șantaje în vârtejele politice și în afacerile viermuite ale vremii.
 ( Stelian Popescu--„ Universul”,  Pamfil Șeicaru--despre care circula butada ” Șantajul și etajul!”. Practica lui  la ”Curentul” e preluată intens, cu folos penal și în suculenta mass-media de azi.)
Atunci, ce aduce nou și decisiv  Fl. Zamfirescu, încât să devina demn de interes pentru o monografie de acuratețea și profesionalismul probate  de Otilia Bălinișteanu? 
Răspunsurile vin convinătoare din lucrare. 
Aș reține doar câteva: tinerețea cu energii molipsitoare, vocația  deschiderii de drum nou, în presă, mai ales pentru umplerea faliei de interregn (în buluceala de după'90”); entuziasmul imprimat în redacție, mai ales ucenicilor în jurnalism; îndrăzneala promovării în ziar a noului, de tip occidental, într-o Românie saturată de clișeele limbii de lemn și  de comportamente impuse conformist.
 A avut flerul anticipării de noi direcții și tehnici manageriale: ziarul anvelopă, imprăștiat prin județe pentru „miez local”-- „Monitorul ”, trecut, treptat, în franciză.
Dar adevărata  culme a atins-o  prin temelia pusă primului cotidian creștin din România--LUMINA.
Succes deplin și peren!

Să mai reținem, din demonstrația autoarei: întâlnirea vocației de presă, cu excepționala chemare pastorală a primstătătorului în scaun patriarhal.

Și, pe deasupra, simțul măsurii în abordarea conținutului ziarului, bine ferit de excesele posibile în cultivarea câmpului sufletesc românesc întru credința străbună. 
 Mai adaug eu: un bun și unit colectiv, formt în redactie, capabil să  dezvolte sămânța valoroasă  a scrisului de ziar, predicat cu entuziasm de regretatul lor mentor--Florin Zamfirescu.
Laud, fără rezervă: probitatea autoarei, în cercetare-evocare, respectul pentru cuvântul scris și, în spirit cronicăresc ( M. Costin ), fiorul judecății timpului, pentru paginile lucrării, subînțelegând: „eu voi da sama de ale mele, câte scriu!”
Eu semnalez! Nu nu mi-s jude pentru pricini tipărite. Nu scriu nimic despre tehnica folosirii documentelor, despre secțiunile lucrării. Vă aparține plăcerea aflării lor.
 Mă bucur, numai, pentru cartea Otiliei Bălinișteanu și aștept calendele. Fie ele și ...grecești.


Notă: Am ocolit, ca neimportante, propriile mele impresii, rămase din cele 2-3  întâlniri cu F.Z., cât si nostalgia grădinii bunicilor lui dinspre mamă, din Bălușeni. Am dat iama și eu prim pomii acestui rai, cu dreptul copilului din vecini. Mai târziu, jinduind și la frumusețea unei mătuși a eroului carții; și rămas, eu, cu buzele umflate.

16.06, marțea cu trei ceasuri...bune.

Sunt avocatul lui Băse!

Avui norocul să fac,prin ani, aproape de toate. N-am fost, sigur, avocat, popă și moașă comunală!
 ( Încă.)
Astăzi, sunt tentat s-o fac pe avocatul.
 Clientul nu m-a angajat pentru că, nu i-am cerut onorariul, nici onoarea cuvenite breslei.
Dar întâmplarea a lucrat să mă întâlnesc, nu de mult, cu un prieten al fostului  căpitan de vas și expreședinte; el însuși căpitan și proprietar al unei cutii de tinichea, cu care face du-te-vino între Constanța și Poti-Georgia.
Din vorbă în vorbă, am ajuns la dosarele penale ale fostului lup de mare,eșuat la Cotroceni.
Vai mie , ce uragan mi s-a abătut pe cap. De era să înghit horinca de sfeclă, made in Tudora cu stacană cu tot!
Cu greu mi-am liniștit gazda; am pus-o  pe linia de plutire și la umbra neagră a unui nuc,  am cules esențele adânci, marinărești ale parabolei pe care madama  Firea a sucit-o ca fiind atentat la onoarea ei nereperată, șantaj și amenințare și i-a turnat un dosar penal-fatal lui Băsescu.
Cu datele adunate, cred că obțin  ușor achitarea marelui meu client!

Marinarii, a început explicația căpitanului de pe conservă, vin rar acasă, în concedii lungi. Unii se bucură de ce găsesc, alții își mănâncă pumnii când găsesc familia sporită și văd că noii-veniți seamănă - picături cu vecinii. 
Îsi descarcă și ei cum pot veninul din minte și din mușchi, dar nu prea divorțează. 
In schimb, își lasă baltă concediul și se reîntorc pe vase. 
Colegii lor înțeleg motivul. Nu-i iscodesc ce și cum. Aduc băutura, mai-mai să înece , dacă nu șandramaua plutitoare, atunci, musai  necazul.
 Mulți, cad pe gânduri, dacă nu le vine și lor rândul, pe când, cei neînsurați se jură, în gând, să n-o facă.
Atât!

Ce i-a spus Băsescu fostei jurnaliste, căsătorite și plodoase cu un marinar, rămas la țărm și primar la o mahala a capitalei: să caute neregulile din „căpitănia ” soțului și nu din moșia fiicei lui și, mai ales, să aibă grijă, pentru că s-ar putea să nu-l mai găseacă acasă!
Amenințări, șantaj? 

În lumina parabolei spuse coerent  de interlocutorul meu trăsnind a țuico-sfeclomicină, am desprins că spusele de- atunci ale  Președintelui meu conțineau, sfaturi adânci, pentru evitarea atâtor pericole  care o pândeau viclene pe distinsa cuvântătoare de serviciu.
Clarificănd sensul cu adevărat înțelept și părintesc al cuvintelor inculpatului, distrug eroarea de înțeles, produsă în mintea reclamantei și desființez dosarul.
Așa ajung celebru, înroșind și obrazul unei gaițe! 

Ps. Am înteles că am pus-o de mămăligă! Doamna cu pricina,  care a fost cununată nu'ș când, de anahoretul Becali,  își dă nou-născutul, pentru încreștinare, tot ciobanului de la Athos. Parcă o vad, că, la sfatul nașului, întoarce, în iubire hristică și celălalt obraz spre Băse! Și adio, avocatură!