joi, 30 octombrie 2014

Între Alberobello și Cinque Terra

 Al XI-lea sfat al negustorilor din târgul meu de altădată: Din câți merg la târg, nu toți cumpără!

 Poate fi cineva lipsit de orgoliu? Chiar nu stiu, nu cred!1
Al meu a țâșnit din răutatea unui prieten, mereu Cănuță - om sucit, care îmi cenzurase ușoara emfază retorică  a propoziției „ Sunt cetățean european!”
-Pe dracu, vezi-ți de călcâile și acum crăpate, de la păscutul oilor!
 Și tot așa-o zi lungă , căreia i-au mai căzut victimă și ultimele mele clondire de vin sângeriu. Că la el nu rezistă așa marfă!
 A doua zi, supărat-negru, eram hotărât să ajung în Italia cu buletin românesc.
Pe seară, am și pus cap-compas Veneția.
Dar altele erau dorințele proaspătului mânios cetățean european: Alberobello;  și  curcubeul magic  din Cinque Terre
 Nu călcasem niciodată Alberobello, dinspre călcâiul ciubotei și nici așezările ciudate de pe riviera toscană.
Popasul la Veneția a durat cât să bea calul o găletă de apă, iar stăpânul să-și otrăvească plămânii cu aerul mâlos de baltă împuțită. Și, repede, la Bari!
 De aici, în mai puțin de o oră, poposeam într-o parcare, din care se contura desenul unor locuințe SF –Alberobello.
Curios, nimic nu anunțase, pe drum, strania arătare rurală care se întruchipa la o asvârlitură de băț. Toate așezările prin care trecusem aveau matricea, nu urâtă, dar comună Pugliei.
 Era ceva de neînțeles pentru mine.
 Câțiva localnici care ieșiseră înaintea turiștilor, doar-doar și-or vinde suvenirurile, kitsch și care inițiau dialoguri, într-o italiană departe de cea academică, mi-au confirmat faptul că de jur-imprejurul  ciudatei așezări țuguiate, nu vom mai găsi ceva asemănător.
Am grăbit pătrunderea în impropriul numit sat.

Un ghid ad-hoc, care ciugulea și el de-o pizza, cum singur glumea, ne-a invitat să realizăm, cu propriile mijloace reprezentarea unui trullo, al cărui proprietar se dădea.
Estimp, turuia ca o moară: de 500de ani aparține neamului său (tribului, gândesc eu).
Bun ghid; lăudăros, cu mreje empatice asupra mea; merg pe mâna lui!

Îmi dă chiar câteva detalii  despre construcție ; ba pretinde că este maestro trullaro. Unul din cei trei  autorizați să repare „casele”, că unele chiar se prăbușesc! Nu au voie să facă altele noi, refac numai stricăciunile, nu li se permit ucenici și jură în fața primarului și a popii că nu dezvăluie tainele meseriei. Acum, că n-are avarii, stă de taifas!
 Am avut norocul să văd pe altul,  refăcând țuguiul prăbușit al unei „ colibe”, Se înconjurase de un gard din folie de plastic și țipa, ca nu cumva să filmăm.
Unii erau lăsați să o facă, în interior, bineînțeles cu taxă. 
 Ca orice lucru curios, și satul țuguiat se înconjoară de legende care-l proiectează în atemporalitate: începuturile i-ar sta ba prin neolitic, ba prin sec.al XV-lea, ba mai aproape de noi.

 Toate, povestite pedant, par verosimile. Și așa-i și stă bine unei enigme.
Ceea ce-i sigur e sursa îmbelșugată de materie primă, adică pietre- apropiata Valle d/ Itria.
 Totul pare  un fascinant puzzle, din care fiecare piatră e un simbol: vârful vârfului are trei:  una cilindrică, alta plată și ultima sferică. Toate la un loc- un mister! Pe acoperiș- niște semne; hieroglife?!
Presupuneri: ar fi semne magice protectoare; sau semn de venerație a unor zeități (în inima crestinismului?!); semne-blazon or fi; ale clanului care le locuia? Probabil că toate la un loc, sporesc mitul!
Dar cel mai cel mi se pare secretul construirii: fără lemn, fără ciment. Numai potrivire de pietre. Precum la piramide.
Se spune/crede că fiece trullo se încheie cu un bolovan (cheia de boltă, antică?), știut numai de de trullaro și de stăpânul cocioabei; la nevoie era scos si țuguiul devenea morman, la pământ.
 „Nevoia ” are și ea poezie: când veneau după biruri oamenii regelui, locuitorii dărâmau casele. Ia-le bir. Pentru ce?!
Când plecau„ birarii”, reapăreau casele ca ciupercile după ploaie! Nostimă minune! Și încă: dacă între vecini apărea vreun intrus sau un indezirabil, trullaro scotea pe ascuns piatra magică și scăpau de el.

Dacă mă gândesc, aș crede că metodele ar fi urgent aplicabile și la noi, astăzi. Din amândouă motivele .
 Dar s-o iau din loc. Și drum lung și cuvinte puține- un mezilic de 1200 de boabe.
Sar și peste trulli, și peste  ochii cu ape adânci ai pizzăresei, care îmi  oferea trull-ul ei microscopic, pentru o noapte. Ea multă, eu puțin, prea lungă noaptea!
 Și mai sar peste Pompei, cu  sinistrul vecin plin de pucioasă, peste Napoli- frumos golful, murdar târgul. Dar fac un bob zăbavă în Sorento, unde o noapte întreagă, cu ditamai luna,  am  făcut țăndări liniștea bogătanilor. Într-o barcă ciobită, cu un pescar bărbos și cu un vin ceresc ( „lacrima Christi”?) am urlat canțonete : el dogit, fonfăit; eu la-la-la, mai ales la refren.
        „ Luna, luna di So-oo-o-rento…”
 Ne-am pupat, iar am băut, iar am cântat, până am adormit; printre clănțănitul  de dinți, am visat un trullo cu lavița de-o palmă și pe  pizzerița cea cu multă și caldă binecuvântare.
Am deschis ochii. Era soarele.
Spălat, pupat; marinarul - refuzat orice creițar:„ Cânți fromos, Ion!”
Și- la drum!
Mă aștepta Cinque terre  un vis colorat, o replică de curcubee, cu volume de Rai, după  liniarul și monotonul ( de-acum!) Alberobello, care, cică, ar însemna „copac frumos”.
 Am ajuns cu un trenuț. Șosele și proaste și cam lipsă. Ba unele dintre cele cinci sate pun barieră, pe care o ridică numai vinerea, să intre mașinele de aprovizionare . Fain de tot!
 Și aici secolele s-au jucat cu locuitorii. 
Săraci, în colț de paradis, agoniseau mâncarea pescuind. Toată ziua în larg, scrutau coasta de dorul nevestelor. Ca să știe că-s sănătoase și să se simtă mai acasă, și-au pus muierile să vopsească  locuințele în culori diferite și ușor vizibile. Ca în apele curcubeului.
Am călcat, la picior satele, le-am privit și de pe piscuri și din bărcile stropite de spume.
Tot frumoase rămân ! Mi-au strecurat în suflet  bănuiala că lui Dumnezeu i s-a făcut milă la izgonirea din Paradis și a lăsat, pe-alocuri, pentru om, crâmpeie din prea multul frumos pierdut,făcându-le destinații turistice!


 Vin bun, fructe de mare pe alese, vorbă caldă, bănuți cam pe măsura procopselii noastre, mă fac să mai vreau aici. Unde mă simt cu adevărat cetățean european, dar într-o vacanță curat exotică!
 Și culmea, nimeni nu s-a arătat interesat de buletinul meu românesc. Că,  de-al dreak, n-am vrut să-mi iau pașaportul. Așa, ca să crape de ciudă, Cănuță de-acasă!

Dar vine vreme de iarnă grea cu destul timp să croiesc la planuri cu nebuneala păcatului, apelând la scheme sofisticate din portofoliul bine garnisit al
                                   CND Turism--Vacanțe Speciale.

Pentru plăcerea acestei evocări, îi las simbria jupânului SB!

















marți, 28 octombrie 2014

Hai, fă Yaris, acasă!

Nu mă cheamă Ieremia, dar, prin consecvența cu care aplic în viață logica formală, dau mereu cu oiștea-n gard!
 Cum s-o vedea mai jos.
 Și mai sunt o persoană binecunoscută în târg; în târgul pe care nu-l  puteți găsi pe hartă, deoarece, situat chiar la graniță, trece peste el linia groasă a frontierei, care îi estompează punctulețul convențional; dar ne împăcăm bine pentru că, generos, îi cedez câte ceva din faima mea, câștigată, parcă prea ușor.
 Aici, oamenii mă respectă; mai ales polițaii. Care mă opresc din trafic și de două ori pe zi, să le arăt actele mașinii. Yaris!
Li-i dragă.
 E singura Yaris care le bucură ochii, pe-aici,  cu mișcarea unduioasă a șoldurilor, la curbe, cu focul mereu proaspăt din carminul caroseriei, cu sclipirea migdalată a farurilor! (Opresc  aici, de teama păcatului și, mai ales, de  gardul bucuros de oiștea prefigurată.)
Păcatul derivă din logica directoare a persoanei mele: Yaris e o mașina și, în dezvoltarea silogismului preferat,  e de genul feminin. Cum altcumva?!
O prietenuță, la care am tras cu ochiul, pe  blog,  ca să mă inspir,  se plânge că nu poate să aleagă între doi FRAȚI  - Yaris,  de la Toyota!
 Blasfemie! Sunt fete! Hai, fie!... femei! Deci sunt feminime.
 Te sui în ele, le dai cheia și…țuști în Rai!
 De aceea mă îndeamnă  sufletul  s-o alint pe Yaris a mea cu vorbele trecute prin miere, spre gelozia femininelor din familie.
- Bine, bine, aud o voce din jur (-iu ?); și în tanc te sui, îi dai cheie …  Tot feminină e?!
- Logica te lămurește cum  că are- băț,  în față,  ditamai  tunul!
 Deci : un tanc-două tancuri … cred că e de genul… ambigen! ( Parcă-i la modă. Nu?!)

 Lucrurile fiind tranșate logic, să rezolv al doilea gard:
Nu o  dau  nimănui pe Yaris a mea, singura din târg,  s-o pozeze, să-i dea cheie, s-o încerce! E singura și-i a mea.
 E un showroom pe aproape, la Suceava, dar suntem în război, încă de pe vremea lui Ștefan, care își lăsa Doamna la noi, să toarcă cânepă pentru izmănuțele domnești iar el, dădea fuga la Răreșoaia, fără rușine.
Dacă mă întreabă stăpânul SuperBlog, „ Ioane ești tu bucuros să se întindă puzderie de muieret- Yaris, în târgul tău, la produs, aduse tocmai de la Valenciennes?”, am un răspuns istoric, dat de boierul prealuminat, Ionică Tăutu, din josul satului.
 Trimis cu mare treabă la Istambul, sultanul îi încearcă credința:
  -Ia zi, boiarule, bucuros este neamul tău, că se întinde împărăția mea peste țările Lumii?
 - Bucuroși om fi, Luminate, numai preste noi- să nu se întindă!
 Aferim vorbe rânduite; chiar și pentru tema „Yaris în orașul tău!”
Dar împrăștii bucuros vestea cea mare:
                                              LUME, LUME, DIN BLOGOSFERĂ!
Toți fanii Toyota sunt chemați  la pețitul noilor mașini Yaris! La showroom-ul din Suceava.
 Faceți poze lângă locuri istorice (și aveți puzderie!), filmulețe inspirate,  încerați în poligon „bijuteriile”! Trimiteți materialele la adresa procurata de la showroom, așteptați si sperați!
            PREMII DE BASM!
  Iar noi, fă Yaris, (formula ministerială consacrată!) mergem acasă! Te închid în garaj să nu-ți fure cineva chipul în poze. Nici măcar SuperBlog, unde robotesc.



           

duminică, 26 octombrie 2014

Viața cu fluturi albaștri

MediHelp logo 2012Al nouălea sfat negustoresc :Așa am cumpărat-o, așa 
                                                                                                                                 așa o vând!

Până astăzi  eram convins că Stăpânul meu, SB, îmi varsă în cap Cutia Pandorei cu etichetă de Corn al Abundenței, ca să scape de mine pentru „nepotrivire de caracter”!
Altfel, nu știam explica nici năvala probelor, nici temele propuse.
Mi-ar trebui o fantezie de contorsionist să pot modela saltul de pe tiroliana din Straja pe terenul fragil al zmulgerii părului, ca modă; apoi să laud sirepii Făt-Frumosului  înhămați la un Aygo, înmatriculat  în Off-Shore.
Tot munci grele, de am ajuns să-l invidiez pe Hercule pentru muncile sale ușoare, față de ce mi se dă mie.
Până astăzi! Când un fluture albastru...

Un fluture albastru, de pe undeva , mi s-a așezat pe mână, parcă temător să nu înghețăm amândoi, în zi de trecere la ora de iarnă.
 L-am luat cu grijă, l-am încălzit într- un strop de bucurie și,  după ce mi-am lipit buzele de siniliul cu praf de cer al aripilor, l-am așezat pe câmpul cu pixelii înfloriți pe colțul monitorului.  Și ne-am văzut fiecare de treburi. 
Pe ale lui nu le cunosc. Pe ale mele le vedeți așternute ici mai jos. 

S-a întâmplat să am o sănătate bună. Ai mei râdeau că ar șoma medicii, dacă ar fi mulți ca mine; numai că, șușoteau, nu se știe cât!
Mi-i chiar rusine acum, după ce m-am documentat despre asigurări private de sanatate de la MEDIHELP INTERNATIONAL. De orgoliul meu, nesăbuit.
Treptat s-a cuibărit în mine o neliniște, sesizând că săbii ale  lui Damocles, supendate de firul de păr, atârnă,  deasupra capului fiecăruia, așteptând clipa. 
Despre  o așa neliniște scrie și Cicero:„ O persoană deasupra căreia teama plutește oricând, nu poate fi fericită!”
 Am purces la o reevaluare severă a tot ce depinde de mine în jur; nu prea greșeau bătrânii când, umiliți, strângeau bănuții albi pentru zilele negre.
 Luați cu iureșul timpului nostru, le ignorăm înțelepciunea amânând la calendele grecești preocupările de asigurare temeinică a sănătății noastre; „ Lasă, bre, că doar nu dau turcii”, ne justificăm noi , balcanic.
 MediHelp International  oferă acces în centre celebre.
  Spitalele au acoperire europeană, dar și din alte zone vestite. Pentru asta s-au efectuat analize aprofundate ale pieții de specialitate, și s-au pus la punct planuri proprii de asigurări de sănătate cu target-companii și persoane fizice.
Pe aceste fundamente, MediHelp oferă:- polițe de acces la spitale și clinici private din Europa și din alte continente;
- acoperirea integrala a costurilor ( spitalizare, intervenții chirurgicale, transplant de organe, medicamente , evacuare aeriană,); totul în extensia generoasă a politei de 2,5 mil. euro/an.
Poate perfecta și asigurări BUPA.
Am face bine să cuprindem și pe cei dragi în asigurare, în polite de asigurare privată de sanatate, internationale , scăpând de cheltuieli astronomice, în lipsa poliței de asigurare privată la MediHelp.


Fluturele meu, colindă vesel potirele de pixeli, în așteptarea florilor de primăvară. El mi-a adus aminte de o frumoasă parabolă.
Un înțelept avea un învățăcel cârcotaș și pizmaș, care căuta să-și pună în încurcătură magistrul.
 Într-o zi, prinzând un fluture albastru , decide să-și  încerce planul viclean:
să se ducă la înțelept cu fluturele în pumn și să-l întrebe dacă-i viu sau mort.
De va zice-„viu”, să-l strivească și să i-l arate mort; dacă va spune-„mort!, să deschidă pumnul și să lase fluturele să zboare.
Dar când pune întrebarea, magistrul îi răspunde:
- Depinde de tine...fiindcă e în mâinile tale!

Chiar,  cum sunt fluturii albaștri ai vieții, din mâinile voastre?!


joi, 23 octombrie 2014

Să ne dezmierdăm copiii igienic!

      8. Învățătură:  Să nu cumperi fără tocmeală, ca să n-ai la urmă amețeală!

Cât pe ce să ratez această probă! O lăsasem mai la urmă, pentru o construcție cu ceva dichis, din care să iasă mult așteptații creițari.
Numai că, spunea un cronicar, nu-s vremurile sub om! Da, stiu, știu:  ” …ci bietul om sub vremi!”
 Strivit de ele, adică de vremuri,  am ajuns departe de pc-ul și de draftul postării cu care   plănuiam să rup gura târgului; și ce minunăție ieșise!
Sunt departe de casă  și abia am am sclipuit o sculă trebuitoare pentru misia mea de pisar la Înalta Poarta a SuperBlog, iar timpul nu mai este răbdător cu necăjiții . (Seamănă a ceva spus înaintea mea, dar nu stiu de cine!).
Și tema îmi place. Actuală, practică .
 Mai mult, e o temă care ar trebui predată în anii terminali ai liceului și /sau facultății, pentru intelighenția națională în devenire; luând drumul Apusului, s-ar acomoda mintenaș la muncile  oferite acolo, în spațiile de ușurare publică; unde se vor lupta cu miriadele de dușmani ascunși  în pisoare , chiuvete și pe sub colacii / capacele WC-urilor.
 Argument pentru amenințarea sănătății prin aceste locuri de utilitate biologică este demonstrația unei distinse specialiste de la Royal Society  of Public Health: „ efectul de strănut”, produs atunci când tragem apa, fără să închidem capacul, împrăștie în jur bacteriile, contaminând suprafețele din jur la peste 6m distanță! (v.descoperă.ro)
Recomandarea e simplă: ștergerea colacului cu șervete de hârtie, spălarea mâinilor și uscarea lor nu cu aer cald, ci tot cu șervete de hârtie. Eficient și ieftin!
 
Și nu-mi vine a crede câtor necazuri a avut de a face față omenirea, câtor epidemii nimicitoare, ridicate de pe cloaca locurilor unde si regele se ducea singur!
 Si câte or fi fost metodele de curățare a „părților rușinoase” ale corpului vinovate de poluare și de infectare!
Istoria mai scapă câte un secret; mai bogată în informații e lumea hazoasă a snoavelor.
La Roma, closetele publice erau bine organizate: la intrare, se oferea din cazane cu apă niște ștergătoare de cur respectiv bețe cu un capăt  acoperit de bureți spongioși; după folosire, bățul era predat supraveghetorului, care îl  spăla, să fie dat altcuiva.
Ca să nu fiu acuzat de limbaj licențios, declar că fac vorbire de lucruri simple, în cuvintele consacrate istoric și nu vreau să provoc dezgustul conițelor pudice!
Diafanul cuvânt „a dezmierda” își are originea în latinescul „dismerdare”, adică „ a șterge la cur”; mai exact, „ a îndepărta căcatul de la fundul unui sugar”.Așa că mama lui Traian își dismerda pruncul care avea să devină împărat și tătucul românilor!
   De altfel, nu știu gesturi mai tandre, descărcate de vulgaritate, pentru părinți decât dezmierdarea odraslelor-prunci ,  în accepția etimologică a cuvântului!

Dacă în tradiția autohtonă ziarele erau sortite ori confecționării țigărilor, ori ca substitut al finei hârtii igienice,  lăsați-mă să dau liber unei glume nevinovate, în temă. Autor- dragul inimii mele- Păstorel.
Ajuns premier (nu Ponta!), Dr. Groza și-a luat ministru la agricultură pe Zăroni, Romulus, vechilul moșiei sale. Eroul bancurilor lui P. Teodoreanu.
Groza il tinea pe aproape, ca să nu facă vreo năzdrăvănie. 
De câte ori voia „ afară” și voia des, că în eleganta toilette se simțea și el boier, Zăroni cerea o bucată din ziarul de care  premierul nu se despărțea niciodată.  Groza rupea fila pe care se afla zilnic poza șefului celui mare, Dej.
I-o dădea ministrului, zâmbind. Romulus  (nu acela cu vulpea lui Pricope, alt ministru! ), folosea igienic numai marginile și-i aducea „ retur” poza din ziar. Se temea s-o folosească! Într-o zi, agasat,  Groza își beștelește subalternul:
-Ești ditamai ministru, ia și tu o sută de lei și te sterge la cur!
 După lung timp se întoarce Zăroni duhnind, cu mâinile pline de scârnă.
-          Ce-ai făcut, nenorocitule.?!
-          -Păi,  ziseși să folosesc o sută , dar n-am avut una bătută, de hârtie, ci de câte un leu, de metal!
 Dincolo de istorie, suntem în era igienei exigente, când guvernează câteva adevăruri , riguros dovedite științific și susținute și practic, de Paper Plus!
-          Renunțați la pseudoprotecția antimicrobiană, după spălarea mâinilor prin folosirea prosoapelor textile și / sau a aerului cald.
-          Cercetări știintifice exigente ( v. Institutul Pasteur, Univ.Westminster ) probează că aceste mijloace nu reduc, ci amplifică pericolul infestării, la baie!
-          Soluțiile recomandate: folosirea prosoapelor de hârtie- role , sau prosoape pliate.
În lipsă, același rol îl poate avea hârtia  procurată de la   performanți producători de hârtie igienică
 Bineînțeles, nu ne pot lipsi produsele aferente de igienă și curățenie.


Să notăm pentru SuperBlog că e vremea dominației mijloacelor igienice de unică întrebuințare din hârtie. Ecologică!

marți, 21 octombrie 2014

Vreau la Straja!

 Învățătura nr. 7 (v Precuvântare ) Negustorul bun se ferește de gheața subțire!

Până la sfârșitul odiseei mele de argat năimit întru blogărit e  potecă multă, cu suișuri și rostogogolișuri  ascunse.
Și nu știu de-oi putea scoate la capăt toate poruncile fără urechi răsucite și smulse, de mult – înrăitele în exigență jurii, fără palmele roșii de la vergile patronilor  când și-or  vedea mărfurile prezentate pe tarabă, fără strălucirea promisă de optimismul stăpânului meu.
 Dar ceva tot sper: să supraviețuiesc iureșului de teme, până la împlinirea promisiunii că voi fi primit  la întâlnirea de iarnă, de la Straja! E chiar de mirare că această sperață îmi dă atâta forță,  să nu abandonez concursul.
VilaAlpinSă fiu mai explicit: sunt un pătimaș al muntelui, care a călcat când sus,  când jos, prin ani, munții noștri.  Le mai sunt dator celor de peste Jii- Vâlcanul și Retezatul.
Îmi adun haiducii și,  în prag de vară ne luăm la trântă și cu ei.
Prezența mea sperată, la Straja, are drept scop recunoașterea terenului, stabilirea taberelor de odihnă și distracție, a itinerariilor inedite de acces .
Și un secret : Vila Alpin mi-a fost puternic înfiptă în subconștient de entuziasmul  sutelor de concurenți la întrecerile SuperBlog. Deci sunt „victima” planului meu la munți, cât  și a  inteligentului marketing al administratorilor. Așa că sper…
Evident, știu ce caut pe munții Vâlcanului, pe unde ajung la ei  ( propun  coasta sudică la urcuș și  coborârea pe versanții nord- vestici  către Retezat!)
 Și alt secret: am aflat de amenajarea „Parcului de aventură ”, care ne va mări popasul la Alpin.
 Vom adăuga timp pentru  zbenguiala prin păienjenișul  plaselor de cățărat, pentru echilibristica plină de adrenalină a cărărilor-poduri suspendate, cu arome nepaleze, pentru trecerea peste butucii plutitori care ne vor tăia respirația; nu mai zic nimic de tiroliană!
Și încă…
 Plănuim se ne afundăm și în desișurile de dincolo de parc,  unde cu echipamentele proprii,  priceput mânuite,vom organiza mici și plăcute partide  de peint-ball:  capturarea redutelor adverse, a simbolurilor, organizarea de ambuscade amuzante; și alte iscusite modalități de team building, născocite la fața locului.
Până atunci, la un sejur Straja din iarnă, sunt sigur că voi putea aduna materialul documentar necesar pentru planul de vară, când ne vom simți minunat în inima turistică a Vâlcanului. 

Simbria Stăpânului SuperBlog, majorată măcar cu rata inflației , mi-ar aduce mare bine! 


                                                                                                                             

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Sendvișuri la cules de mere

  6. Învățătură negustorească.(Precuvântare) Nu cumpăra prieteni de la negustori!

Sendvișuri mănânc de când mă știu; și- a mâncat tot neamul meu, cu mult înainte ca venerabilul John, cu sânge albastru, de pe Tamisa, să fie preocupat  să dezlege  soarta Terrei  la (nu în !)  cărți.
Revoluționară n-a fost descifrarea zisei sorți, ci  inventarea  unui preparat  alimentar care a făcut / și face modă. Aceasta este filiera „ civilizată ”, prin care invenția a ajuns la acest concurs cu tema „ sendviș profile”
Tot la acest concurs, dar pe filieră autohtonă, am ajuns și eu,  mâncătorul de sendviș, din uitată pruncie. Așa se întâlnesc marile spirite să pună bază culturii umane: contele John la jocul de cărți, cu sendvișul făcut de valet și eu- ciobănușul Ion cu nenumitul preparat, făcut de mama, după strădatină și pus în trăistuța cu cărțile  de școală!
 Al lui: între două felii de pâine, bucățele de carne; al meu: două felii de mămăligă pârpâlite pe vatră ,  unse cu cățel de usturoi și untură de purcel, burdușite cu  brînză de la oile ciobănite în vară, cârnăciori și macră din chiupul de lut. Totul învălit în șervetuțul de cânepă.
Alegeti dumneavoastra cum ar fi trebuit să se cheme mâncarea! Dar noi nici nu cred că apăream pe vreo hartă de-a lor.
Nu cer să se facă dreptate! Din contra, le înfulec pe nemestecate bunătățile, dar numai dacă au primul strat, cremă de brânză DELACO!
Sunt  Fan Brânză, dar nu încremenit  iremediabil, în trecutul bucatelor.
De altfel , și ciobanii din Mărginime au elicoptere la stâni și își fac afacerile prin bănci și pe internet! Ne-am modernizat.
Dar să intru în concurs, că mă arde jupân SuperBlog la tain!
Ca decor, palma mea de moșie răzășească din Rădășeni. Bucșită de meri. Chiar cu mere!
Am coborât din Rarău, unde am luptat cu urșii, pe bune, ca să salvez câteva prune pentru țuica de iarnă. 
 La Rădășeni se rup de roadă vreo zece meri butucănoși de ani, din soiuri de care chiar n-ați auzit: fără nume-așa se cheamă!,  pătul, răpănos. Ce nume, dar ce mere!
 Am năimit-momit cinci flăcăi cu scări de brad „ ciont”, sau„ trăsnit”( ceva de vis!), cu traiste burduhoase pe care le țin cu baierele late, după gât.
Intr-un fârtai de zi fac treaba, încarcă merele în mașini și le împing , cu chiote, până la drum bun. Sunt tovarășii lui Nică, din Humulești, ajunși la fabrica de popi din Folticenii de sub deal. Oșlobenii, cum îi alint!
Tușa  Anica mi-a copt pe vatra măturată de spuză vreo douăzeci de turtițe de azimă .
Eu am la îndemînă, cremă de brânză natur și alte cele din care am să potrivesc sendvișurile menite oșlobanilor adevărați: Nică, Trăsnea, cel cu mi-ți-li, Mogorogea, Oșlobanul cel de drept și Gâtlan. Și mâncăi și șotioși și dragi! Iată cum lucrez.
Ung bine cu cremă de brânză toate turtițele care în pereche, vor ocroti miezurile: apoi încep potrivirea. Am sa fac tot câte două de același fel.  De toate, cinci perechi.
  1. Pe bază de crema din brânză, presărată cu fire de mărar (Doamne, ce potrivire!)întind feliuțe de slană lată, afumată și ceapă de apă. Și pun capac a doua turtiță!
  2. Aceeași bază, miezul altfel-cârnăciori afumați,  lungi de-o palmă, despicați  și unși cu pastă de hrean proaspăt, frecat în iaurt de oaie. Deasupra-acoperișul potrivit!
  3. Altă turtiță unsă harnic, după spuse, primește sferturi de ouă tari, cu piper și fâșii roșii,  late, de  kapia.  Cuvenitul coperiș mai are câțiva mieji de nucă, înfipți bine în pasta cuprinzătoare.
  4. Cele convenite și cuvenite la bază + bogată captură de heringi, scoși din uleiul de măsline; extravergin pentru oșlobani. Și ceapă roșie sub acoperiș!
  5. Pe patul lat de turtă, cu cergă groasă de brânză Delaco, s-au cățărat rumeni ficățeii de rață, amețiți în coniac și resuscitați cu castraveciori acri, iuți, peste care s-a tras cortina.                Căci „ Finis Coronat Opus!”
Pentru jupân SuperBlog: Dup-atâta scriitură/ Mi-o secat și apa-n gură!


joi, 16 octombrie 2014

CUMPĂR, URGENT PCL

  1.     
      Aș fi renunțat la orice: hrană, apă,  câștig la LOTO, să  văd America (nu, asta parcă nu!), numai să procur, în orice mod, PCL-ul!
     Când mă întorceam, frânt și ciuciulete,  ca un câine uitat în zloată,  privirile rugătoare din casă și de prin vecini, mă fasciculau , scobind în mine după speranță: PCL!
    Nu dragilor, nu era peștera lui Ali-Baba; nici  măcar un raft plin cu carne, într-o prăvălie pe care scria  CARNE, dar fără carne!  Avea, la  schimb,  cozi ,  unde trecătorii se așezau, cuminți, după ce aruncau  întrebarea „ce se dă” și nu răspundea nimeni.
    PCL era lampa, finala, (ceea ce voi, puțoii de-a șaptea, de azi,  numiți a lehamite, „dioda”; fără de care  COSMOS-ul meu, averea familiei, zăcea mort! Televizorul care avea, când avea, imaginea alb-neagră, că de alt fel nici nu știam că există!
    Îl cumpărasem din salarul meu de 500 de lei, stagiar, plătind un an întreg rata înfricoșătoare de 40lei / lună.
    Aveam și noroc. Locuiam pe un dâmb semeț, Muncelu- de- Sus, cu un ochi înfipt în răsăritul Buceagului tătărăsc și cu celălalt în negura Ceahlăului.
    Între aceste extremități se zghihuiau, în eter, fantome. Pe unele, le prindeam cu capcana  aparatului de radio. Nu se vedeau- se auzeau. Altele, mai noi, puteau fi  și văzute,  și auzite. Incepea era televiziunii!
    Aveam televizor, făcusem rost, cu aventuri și de curent (ce odisee!), și acum intră la rând norocul invocat mai sus: antena. Una cu câștig   bun presupunea înălțime la rază vizuală intre   Em------Rc. Aveam chiar șansa să prind și Chisinăul, un dar dumnezeiesc!
    Am cărat țevi de la un grajd, aduse noaptea cu vecinii și ascunse -n păpușoi. Ancore solide de la telefoane - pe o damigeană de roze !
     Zece voinici, două tractoare, vinișor după cerință, antenă cu 24 de elemente ( operă proprie!) și, pe-nserat, a fătat bălaia Televiziunii Române și la noi în casă(sat, comună, cum vreți).Ce de trai, neneacă! Veneau vecinii cu ce-aveau mai acătări de gustare… și aveau!, că beutura, la fiece poartă cu cofa. Așa am dus-o , în drag,  timp lung și ce programe, filme, actori ne-au intrat în casă nu vă spun, ca să nu vă vină rău....Dar a venit și dar-ul ,adică PCL-ul , lampa de căpătâi a teveului pe-atunci, clipea, fila pocnea, scotea scântei. Opream, ne rugam, scuipam , o pocneam o răcoream suflând în pumni. Ritualuri din piramidele mayașe! Uneori-da, uneori nu! Alteori nu și nu. Incepeam alergătura prin târgurile din jur: care  găsea, cumpăra; de mă nimerisen , într-un tip să am vreo zece asemenea valori si am trecut la speculă. Așa am învătat meserie de consumator in tv. alb-negru.  Cea  color a venit târziu și peste mine; și încă vine!
    Dar păstrez, undeva, ca sfinte moaște, funcțional, Cosmosul meu de suflet. Dacă aveți nevoie , ofer și PCL, în ambalaj virgin.

     Ce avem astăzi,  în tehnica tv, e desfrâu, sfârșitul Lumii! Nu cred că e  cineva normal, să mai poate ține pasul cu ce-i oferă piața: amețești numai privind și citind de ceea  ce vezi aici:de la telecomenzile sofisticate, la uz skype; de la instalarea a tot felul de jocuri, la conectare spontană pe internet. Dar eu vreau, de la Magazinul online, la promoție,  televizorul cel mai potrivit pentru mine. Ard de nerăbdare!

  2.  Numai să-mi dea simbria Superblog!
  3. philips-6809-1

Mironosiță pentru tălpile limbii române


   Toată viața  am tăbârcit ulciorul pentru  fecioarele care,  în templu, ungeau cu mir tălpile crăpate și pline de spini ale limbii române ; de țipa, biata,  mai dihai decât sfâșiată de gura lemnoasă a culturnicilor. Trudeau și bietele mele și iar crăpau tălpile. Și iar și ...
Pe atunci nădăjduiam să se întâmple  minunea unei mironosițe, parcă profețite, care, în truda ei, să redea tălpilor  tinerețea unduitoare din „A fost odată ca-n povești”; iar eu, ascunzându-mi rușinos cocoașa de la ulcior, să mă ascund  în josul paginii de pe care se vor citi, în adunare, meritele ei, meșteșugit recunoscute. Astăzi am aflat, pe căi ocolite și ocolitoare, că minunea s-a întâmplat. Eu n-am fost în stare s-o recunosc, în templul  unde căram ulciorul. Au aflat-o alții, departe.
Răscolesc timpul să dau de greșeală și mă rog să căutați mai jos ceea ce eu nu văd!


Premiul pentru Excelenţă în Jurnalism "Vanda Condurache" a fost acordat Otiliei Bălinişteanu, redactor la cotidianul "Ziarul Lumina" al Patriarhiei Române.

Prof. univ. dr. Daniel Condurache, de la Departamentul de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării al Universităţii "Al. I. Cuza", a oferit premiul Otiliei Bălinişteanu arătând că acesta "se acordă unui jurnalist (...) care ne arată, în ciuda vitregiilor pieţei media, cum se spune, că-i o meserie pe care merită s-o faci, că e o meserie la fel de necesară pentru sănătatea socială, ca şi medicina. Iar jurnalistul care va primi Premiul pentru Jurnalism «Vanda Condurache» în această seară este un jurnalist din opera căruia - şi folosesc bine aceste cuvinte - putem reconstitui oglinda Iaşiului cultural de ieri şi de astăzi. Laureatul Premiului «Vanda Condurache» pentru Excelenţă în Jurnalism este Otilia Bălinişteanu, absolventă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi şi redactor la una dintre cele mai interesante publicaţii din spaţiul media românesc, «Ziarul Lumina»".

"Premiul acesta mă onorează, mă copleşeşte şi mă obligă încă şi mai mult de acum înainte. Mă onorează pentru că poartă numele unui profesionist al meseriei, doamna Vanda Condurache, cea căreia am avut norocul să-i fiu studentă. Este copleşitor şi pentru faptul că anul acesta se împlinesc zece ani de când fac această meserie. Premiul acesta nu este, însă, doar al meu. El aparţine în egală măsură zecilor, sutelor de oameni simpli pe care i-am întâlnit în călătoriile mele de reportaj, cei care m-au ajutat să descopăr încă şi mai mult România cea de dincolo de centura de beton a marilor oraşe. Aparţine, de asemenea, personalităţilor care mi-au deschis uşa caselor lor, m-au lăsat să intru în lumea lor, să sap în sufletele lor şi să extrag de acolo bucăţele din poveştile lor de viaţă, pe care mai apoi să le ofer cititorilor. Aş mai vrea să adaug că Premiul «Vanda Condurache» pentru Excelenţă în Jurnalism este şi trebuie să rămână un simbol al desăvârşirii în profesie, iar pentru noi, jurnaliştii, cei care ne mişcăm pe terenurile acestea atât de fragile şi uneori ingrate, un semn că trebuie să ne facem meseria asta până la capăt şi că, în ciuda crizei prin care trece presa şi în ciuda mijloacelor tehnice care acaparează munca jurnalistului tot mai mult, meseria asta are nevoie de oameni. De oameni care să o facă cu dăruire şi cu drag", a declarat Otilia Bălinişteanu, conform Ziarul Lumina.
(Preluare din presa online)

marți, 14 octombrie 2014

Jumulirea cuconetului

4.Învățătură (v. Precuvântare ) Cine cumpără ouă de la cucoș, le găsește fără gălbenuș.

 De mult nu m-am aflat într-o asemenea limită de soluții, ca în fața acestei teme pe care, cu ură, am poreclit-o „jumulirea cuconetului”! Nici măcar Hercule, cu care n visele mele secrete mă asemănam, fanfaron,  și-i dau câte o mână de ajutor, nici Hercule nu și-ar fi împlinit misia legendară, rezolvând  dilema vicleană. Ar trudi și astăzi la grajdurile lui Augias, numai să scape de chinul temei mele!
Am dat ocol prin paginile istețelor mele prietene blogărițe, care participă și ele la guleaiul  SuperBlog, numai și numai ca să-mi facă în ciudă: adică iau ele tot caimacul notelor mari, că-s bune-rău!,  eu strâng  fărâmelele!
Dar, surpriză; unele întârzie  postarea profundelor lor considerații feminine, în problemă; altele- aduc jertfă  de mulțumire cu țipete și lacrimi, întru preamărirea zeilor smulgători de floace. Ce lume, ce de lume!
Am trecut repede pe informare. Internetul -  plin de știri, studii academice, metode sofisticate, poze ( nu- fără poze, vă rog!).
Merg  și la mama, venerabil stâlp al bisericii, de la care așteptam cuvinte grele cu  apocalipsa sodomică peste capul muieretului de azi.
 Ioc! Ioc!!
Mă ia pe  departe, … că pe timpul ei, … că și ea…, că…
Mi-o aduce ca model și pe bunică-mea, care  la 94 de anișori ai ei schimba vorba, dacă încercai să-i știi vârsta!
De la ea aflasem și cum se înfrumusețau codanele, dar și gospodinele care își țineau anii ascunsi prin tainițe. Cum își smulgeau sprâncenele, cum își provocau sânii să arate țapoși.
Mă pregătea temeinic Buna,cum să descopăr falsurile epocii!
- Vezi, Ioane, dacă te cheamă în casă, are ceva gânduri ascunse. Să nu promiți nimic! Nu te lăsa prostit! Maică-sa are pe undeva un loc  prin care te vede și te măsoară de-a fir-a-păr!
Și ca semn de acceptare a tuturor artificiilor de înfrumusețare a suratelor ei din veac, încheia, cu legănare hâtră, insistențelor mele:
-De la Domnul ne vine tot frumosul și de la Aghiuță, ispita! Vorba ceea:
                                                              - Ce porți, lele, chelbe-n cap?
                                                              -Dacă-i modă ce să fac?!
Nu mi-a zis nimic de epilare, despre smulgerea părului inghinal ( umbla vorbă pe furiș). Ori nu știa, ori nu voia. A dus taina cu ea!

Așa că,  fetelor-cucuietelor, frumoaselor,am devenit „ dobă” în  știința jumulitului vostru! La lucru! Nu cred iotă că vreuna dintre voi e urâtă sau frumoasă dintr-asta. Ce păr!? Un  pufuleț blând, provocator,  de mătase, acolo; sau un puf cârlionțat dincolo.
 Pentru așa ceva unii dau și un cal și un regat!( Nu și pentru câștigătoarea de la Eurovision!)
Dar, dacă  „fără păr”, mizați pe efecte cuceritoare  suplimentare,  mă fac sclavul vostru și vă procur această ceară, furată de la albinele mele, la care albine, am observat ceva curios. Când sunt tinere au trupul acoperit cu perișori fini, ca o adiere; la bătrânețe, toți perii se  rod și cad, trupul  devenindu-le negru, urât. O fi ceva de învățat din asta?!
Singura metodă acceptată fără rezervă de mine este epilarea cu ceară naturală refolosibilă. Argumente: -  o minune a naturii pe care v-o pun la îndemână albinele mele!
-          ceara curată  conține, natural,  adaus de propolis, mai ales cea din căpăcelele care protejează mierea, în fagure!; remediu perfect al perturbărilor epidermei și antibiotic  perfect;
-          urmele variabile de polen concură la catifelarea sănătoasă a tegumentului supus caznelor!
Și alte douăzeci de avantaje pentru care vă fac curioase!
Cititoarele mă vor ierta că nu laud aparatele, produsele simandicoase de epilat. Cu spusele, fără spusele mele, ele se aduc se cumpără, târgul se bucură!

Ne sugerați să replicăm la niscaiva nedumeriri:
 1. …„ femeile n-ar fi pe deplin feminine și seducătoare neepilate?!”
R. Ba da!
2,. „Pătrundeți în mintea femeilor…”
R. Nici Dumnezeu n-ar putea! Îl aduc martor le Blaga :
 …ea știe ceva / ce noi nu știm / ce nimenea nu știe /  nici chiar Dumnezeu!
3. Scrieti, din perspectiva lor, cum ar arăta Lumea fără epilat?”
R. N-AR EXISTA!
4 „...dar fără metodele de epilat, oricare ar fi ele?”
R. S-ar inventa, pe loc și însutit!

Ca slugă supusă la SuperBlog, îi dedic revizuirea dilemei din titlu:
Dacă  n-ar fi existat depilarea,  ar fi rămas nerăzbunați …bărbații!

Ceara Epilat Traditionala Roz cu Titaniu



Memento...

La Mare Praznic din  Moldova ultimului secol și a ultimului mileniu, dintr-un tei s-a desprins
o pasăre, sau o flacără sau un fluture.
Și-a găsit cuib în tainiță de suflet, sau de dor, sau de firavă amintire:
                                                                         Vântu-o foaie veștejită
                                                                         Mi-au adus mișcând fereasta- 
                                                                         Este moartea ce-mi trimite,
                                                                         Fără plic, scrisoarea asta.
Astăzi, tot la Mare Praznic Moldav, dar din alt secol, din alt mileniu, se aștern peste împărăția din suflet de Eminescu  roiuri de frunze cu  raze de soare! 

miercuri, 8 octombrie 2014

Misterele stampilei

3. Altă învățătură ( v.Precuvântare ): Negustorul cinstit pune totdeauna pecete de neschimbare pe cuvântul dat: arătătorul dreptei- la buze, frunte și inimă!

Ioane, ai încurcat-o rău! Ce mai poți născoci și  despre stampile , încât să aduci simbria întreagă acasă?!
Mă scărpin  în cap; dacă nu știați, aflați: când gândești profund, pielea capului produce un fel de mâncărime și e musai să te scarpini! Cred că-ți vine mintea cea de pe urmă, dar nu vă speriați, că nu-i și ultima.
 Și iar mă scarpin și iar…Iluminare, mărire Ție!
 Frați purtători de ștampile, de peceți  și de sigilii, știți voi cine sunteți?
 Structura de rezistență a societății, purtătorii cheilor de la Rai și de la Iad, deținătorii  amprentei dreptății!
Cu voi a început să curgă Omenirea și tot voi îi veți pecetlui izvorul.
Iacătă cum, din vidul întunericului  întrebării incipiente, țâșnesc semnificații și angoase existențiale nebănuite.
Spun truisme când încerc să vă dovedesc că stampilele au clădit și desmembrat imperii,  au întărit destine, au salvat și nimicit vieți. Și câte romane ar umple bibliotecile lumii dacă modesta stampilă ar putea povesti ce știe!
O găsim pe ceramică neolitică,  pe tăblițe cuneiforme ori papirus din piramide, la Roma și-n exoticul Kitai: din bronz, gravată în aur și pietre scumpe, în colți de elefant; peste tot și din orice material rezistent. După puterea, averea și măreția posesorului.
Ea marchează decizii, pacte, afaceri, relații. Asigură secretul  corespondenței marilor decidenți din timpuri și răstimpuri.
Am acasă hrisoave, titluri de împropietărire de la Cuza, toate cu amprenta autenticității dovedite cu stampile, sigilii. Chiar și o modestă hârtie maronie, cu litere violete, pline de arabescuri și cârlionți iscusiți,  profesioniști; cu stampila neagră, a primăriei orașului meu, din 1830.
Mi-au mai ajuns la ureche povești, legende, despre peceți sigilii, stampile (sinonime, dar nu perfecte!) dar nu știu de-s adevărate au ba.
 Cică, în Evul Cavaleresc, când rătăceau voinicii prin Cruciade, își asigurau fidelitatea prințeselor, pe lângă jurăminte cu lacrimi, prin corsete iscusite și inexpugnabile la amor.
 Arthur făcu la fel!  Cheia deschizătoare  era inelul lui cu pecete în onix.
Puse meșterul să-i fixeze inelul așa, încât să nu mai poată fi scos de pe deget.
 Într-o zi îl găsiră mort, sub zidul cetății asediate. Îi lipsea numai degetul cu inelul-garant; și prietenul lui drag, care, se presupuse că a căzut în robie, la păgâni. Poate!
Dar stampilele de azi! Câtă imaginație, măiestrie, eleganță cuprind în ele!

 M-am pierdut prin  încâlcite mistere medievale, uitând să vă spun că îmi pornesc o pasiune nouă, în lumea stampilelor: Printer  G7, lansat de Colop,  lider de piață în Romania.
Design-ul plăcut, modern, cu inovații tehnice surprinzătoare în lumea stampilelor, Printer G7 va face adevărate furori în piață.
Două sunt proprietățile care o fac unică: geometria variabilă a ferestrei XXL și posibilitățile multiple de personalizare, care îi dau intimitate pe birou. (Remarc și  calitatea tehnică deosebită a filmulețului de prezentare, pe care vi-l recomand prin ancoră din această postare.)
 Dacă m-ar întreba cineva cum o să-mi personalizez printerul meu, G7, de la Colop, chiar i-aș zice: cu o poză de-a mea, marca JUNE- PRIM, orientată spre clientele mele.
Din spatele ochelarilor fumurii, de agent acoperit, le-aș urmări privirile admirative la poză și pe cele dezamăgite spre „original”. Ce spectacol!
( Fuguța spre SuperBlog, la raport!)

luni, 6 octombrie 2014

TOYOTA, MON AMOUR


 2 .  Învățătură (v.Precuvântare) :„ Negustorul deștept sparge târgul cu marfă colorată”

 Nu săriți pe mine, că nu-i ce credeți, adică vicleană scărpinare pe spate, a acelora care împart pâine calicilor; că atunci foloseam cremă de lătinie -„ captatio benevolentiae”, pentru piele subțire!
Structura mea sentimentală e clădită pe șansonete. Probabil că , în alte vieți,  oi fi fost / voi fi un șmecher gamin de Sena, care  învața totdeodată și amorul sălbatic,  și împlântarea șișului între omoplați.
Așa că tot ce mă face bucuros, adică îmi curge pe suflet, se sprijină pe PARIS, MON AMOUR!, cu libertatea de a împrumuta hainele Parisului și altor entități. Acum – TOYOTA!
Și, ca să vă dau gata cu sinceritatea mea, nici nu vreau gândacul acela, zglobiu,  AYGO, după care suspinați  și vă lasă gura –apă.
În locul Parisului am cocoțat Toyota din cu totul alte motive.
Mă  sudez de tot ce-mi place, definitiv;  parcă aș fi picătura aceea lipicioasă ce se cheamă „Picătura”!
Atunci când credincioasa mea mașină, Dacia, abia mai claxona de reumatisme, am dat-o! 
 De atunci am rupt din toate dicționarele limbii române cuvântul „rabla” pe care îl scriseseră cu cretă,  nemernicii , când au lățit-o cu tancul!  Autocid curat!, că genocid nu merge.
Am rămas per pedis (iar lătinie?!) vreun an, până când, coup de foudre, mi-a intrat in garaj Yaris,  pe care n-o mai dau niciodată la scrisul criminal cu cretă!
Dacă, prin Europa, se întâlnește cu suratele ei de la Toyota, claxonează cu bucurie, ca între surate. 
 Mă gândisem  cândva să țin în jurul meu, cu iubire,  și toate soțiile, și toate mașinile, dar am renunțat, pentru că n-am mai ajuns prim-ministru ca alții!

Dar să văd  de ce ar merita să mă apropii de Aygo, sora mai mică a lui Yaris?
Dintr-o mie din motive dintre care aș șterne aici câteva; pe restul vi le las să le pritociți și singuri!
Mă încântă  posibilitățile de personalizare. Faci ce-ți place din ea / el, ( că nu-i pot identifica  genul).  Și pe față, și pe spate, și înăuntru și afară. Imaginație să tot ai!
Vrei grilă mov? Este, la comanda butonului!  Îi brodezi partea inferioară cu stikere, îți conectezi smartphonul, conectezi camera retrovizoare, ca să nu calci vreun nenorocit de boschetar; dacă ți-i lene să gândești tu la personalizare, AYGO îți oferă, de-a gata, pachete potrivite pentru interior-exterior.  Și încă multe altele. Tot să trăiești!
 Dar fii atent, tinere cititor, la câteva condiții sine qua non.( Nu mai traduc ; ai făcut latină prin liceu!) Primești Aigo dacă:- ai luat, sau juri să iei, bacu, adică ai 18 sau oricâți ani peste;
                                                      -ai, ori aștepți să ai , părinți plecați prin ofshore-uri; că la loto nu câștigi cât îi veacul!
                                                     - știi să numeri până la 200 km/h; că după asta nu mai numeri nimic!

Cu riscul decapitării, la notare, refuz să-mi tocesc imaginația cu năzdrăvăniile care s-or petrece în mașinile-cadou ale tinerimii române sau prin jurul lor. Prefer să le aflu din can-canuri, de la poliție, din ferparele pe stâlpi.
Adio, Ducipale al lui Alexandru, Murgule al lui Alimoș, Zburătorule al  lui VI & ELA!
Haiducii Vlăsiei se teleportează cu AYGO!

(Iar eu la SuperBlog, pentru Raport!)

sâmbătă, 4 octombrie 2014

VÂNĂTORII DE BULEVARD

             În loc de „ Precuvântare!
Trăiesc într-o veche prăvălie de târg negustoresc medieval. Până azi eram șomer, dar m-o năimit SuperBog , pe tain mic, să le fiu pisar (nu pișar, răilor!). Adică, să le scriu tot felul de liste de mărfuri noi, ca să afle omenirea și să le târguiască.
Așa mi-am adus aminte că am  într-o ocniță a casei o bucoavnă, o terfeloagă de carte, scrisă în chirilică, adică de Kiril; că Metodiu era dus la Colonia, după sulemeneli pentru cuconet!
Având slujbă nouă, ca să nu par și țăran, și prost stăpânului, am luat-o la învățat pe de rost; ca Trăsnea- gramatica: „mi- ți- li-,   nivili!
Cartea se cheamă „ Învățăturile lui Nea Goe, negustor, către  fiii săi -dileri de prospături” și cuprinde sfaturi înțelepte, un fel de porunci, precum cele din scripturi. Mai lipsesc din pagini că le-or fi folosit tejghetarii pentru diverse necesități. Cum am găsit o lipoveancă, în piață, care punea semințe în cornete rupte din ediția-princeps a poeziilor lui Eminescu. Pe bune!
 Ca să nu mă mai lungesc, mi-au rămas destule învățături, câte să străjuiască fiecare pagină a viitoarei mele opere blogistice, închinate modernului Mecena, SuperBlog. Acest preambul va preceda fiecare postare. Nu face parte din materialul supus prețăluirii  juraților, ci un gând bun către vechii negustori - acum oale și ulcele! Deci „ hors concours”!
                                                                             *
                                                                          *     *
       Vânători de bulevard
I.Învățătură: „Nu duce lingura plină, la gură, pe  după cap!”

Ați observat că toți oamenii put? În diverse feluri și măsuri, din  motive  multe știute sau necunoscute nouă. Comparați aromele fragede ale pielii unui sugar, când îl mângâiem cu buzele topite de drag, cu ale iubitei înfiorate de așteptare, cu izul acru al țăranului frânt de arșiță și de osteneală, sau duhoarea bețivului adormit pe banca din parc! De la Cer-la Pământ!
Cum scăpăm de meteahna celor rele?!
Păi, spălatul a devenit un adevărat ceremonial quasireligios fundamental ; urmat-completat de diverse paleative; nu substitute ale apei și săpunului! Unii ( mai ales unele) toarnă cu găleata  „colonie”, încât latră câinii de la un kilometru și se usucă delicatele mele flori de dezgust.
Bărbații sunt mai puțari - derivat de la a puți ( ar fi mers „ puțoși”, dar teamă mi-a fost că stăpânul meu pudibond mă dă afară!); probabil,  le-a intrat în piele mirosul fiarelor de pe când le hăituiau, prin istorie!
Azi, fiarele sunt protejate, câte mai sunt, iar vajnicii urmași ai ancestralilor pătimași de sângele junglei, au ieșit la drumul mare ( La bulivar, birjar! La bulivar!) să vâneze căprioare, pe care le frăgezesc, din plin, în sucul lor, prin baruri, înainte de consum.
Dar…apare un dar! Căprioarele de oraș se lasă prinse, numai dacă sunt amețite bine cu miroazne sofisticate care le răscolesc paralizant simțurile, de cad precum muștele. Cele „de țară” se prin în laț cu descântecul „ hai, fă!” (Interzisă aluzia!)
Ce, tu, vraje erotice, ce serenade, ce ohuri și ahuri, sau poezele, sau recitarea  legii E= mc2, cu care îmi cădeau în brațe cu leșin  căprițele pe vremea mea?!
 O, tempora, o, mores!
La timpuri noi- parfumele, deodorante noi. Măiastrele alchimiste de la„Farmec” sunt doldora de informații; știu totul despre  feromonii de împerechere din lumea de dincolo de om (că omul, săracul, e la bulevard). Și , sub guvernarea suverană a Legii Gerovitalului au creat o  eficientă armă de vânătoare, GEROVITAL H3 MEN, cu multiple căi de alungare a miasmelor antisociale, specializată for men.
Jur că au-o creat femeile de la această astrală fabrică de frumusețuri. Și-au alungat colegii de laborator, au tăifăsuit în prelungi și oculte  conclavuri, sătule de izurile exalate pe stradă.
Probabil că au jupuit câțiva „vânători ”voluntari, le-au răsucit în fel și chip pieile, constatând că sunt groase, mai ales la obraz, cu porii ca pâlnia  să elimine mai ușor beutura, și rău- rău mirositoare. Și au decis: vaccinare cu H3 MEN!
Ca să-i atragă mai ușor la folosire pe fricoșii( de injecții ) bărbati, au băgat în medicament și ceva arome sofisticate, cu efecte rapide; și au mai turnat ceva cu care să  răscolească bolnavul nostru orgoliu: mitul  cuceritorului absolut. Cât de ironice au fost când ne-au trimis la vânătoare în stradă, înarmați cu H3 MEN, un fel de Kalașnikov odorizant!
Care are sigur, efect bun la cucerirea vulpițelor. Constatat ,recent, pe pielea mea mult mai groasă: ieșit în stradă, după un scurt ceremonial de parfumare a la H3 MEN, îmi „ cade” în față o splendidă cunoștință:
- Vai, ce frumos mirosiți! Și s-a lipit de mine, să simtă bine parfumul. Atunci am regretat că n-a participat la crearea acestui odorizant și un bărbat. El ar fi introdus sigur în rețetă și puțintică pastilă albastră!
 Dar să nu sperăm că vom vedea, la trecerea noastră, cum femeile încremenesc hieratic precum Afrodita la ieșirea pe scoică; să fim mândri, însă,  că nu trec pe trotuarul de alături, cu batista la nas!

Mă obligați să vă evoc o scenă de cucerire, cu preludiul ei igienico-odorizant. Am una din alt veac, din alt mileniu.
Pe atunci, m-a purtat dorul spre satul cel mai bogat din țară, Rădășeni. Având  o restanță, îmi umplui traista de cursuri, sperând ca, printre îmbrățișări, să înghit un curs de arheologie. Am coborât, prăfuit, dintr-un autobuz schilod, trăsnind a benzină. In bucuria reîntâlnirii cu iubita, am uitat și  de apă, și  de săpun, și de parfumuri Ne-am repezit în adâncul unui codru de livadă, unde, în târziu ne-a trezit luna plină. Atunci am sărit într-un iaz de pe- aproape, acoperiți de  argintul lunii, făcând haz de graba noastră. Și tot atunci am pus de-o nuntă și de primul nostru copil năzdravan.
PS.  Oi fi respectat oare prima învățătură de sub titlu?