Alex ţinteşte Premiul Nobel

Îl mai ţineţi minte pe Alex? Cum care?! Acela care-şi întreba Doamna „ce se înţelege prin sex total”, ăla care…mai bine recitiţi postările din 1 şi 2 febr.!

 Şi să nu vă îngrijoreze memoria. Şi eu l-am uitat, până alaltăieri.

E un puşti de-a treia, cărăbănit zilnic de părinţi la oraş, să facă o şcoală „mai domnoasă”. Vrea să-l cheme Alex, i se spune Alioşa, în ciudă; în curând,  avansează la Alexandru, cu adaos, prorocesc eu, de „cel Mare”!

Şi nu fără argumente: am aflat că a scris un volum de…memorii. 

Ştie Doamna, pe surse.

Aluziv, a luat vorbă într-o pauză. Roşu, de ăla curcănesc, împricinatul a negat vehement, adăugând că ştie el „sursa”. Otrava privirii măsura grupurile de copii, până când şi-a descoperit, colega de bancă. Codana ronţăia un măr, cel mai frumos, adus de Alex din livada proprie, ecologică!

Aştepta efectul otrăvii cu care a săgetat-o. Nimic!

Atunci, schimbă tactica; frecă, zelos tabla, mai mai să spargă foaia de sticlă. Când ajunge lângă catedră, scoate un măr din buzunar şi i-l întinde Doamnei: „Fără E-uri!”

Di, nume de alint, muşcă fructul, nu se prinde la păcat şi-şi vede de caietele pe care le corecta.

Din nou schimbă tactica puştiul: începe să vorbească, cu buretele de la tablă: „ păi, eu nu am spus la nimeni. Numai ei! Dar ce să-i fac, dacă-i limbarniţă!" Cuvântul uzual al lui Di, pentru vorbăreţi. Nici părinţii nu au aflat. Secret de Stat! Şi dăi şi dăi. Furişând o geană spre stăpâna clasei.

Aceasta îi curmă chinul, chemându-l alături: „Zi-i!

Clasa s-a luminat roz-bombom  şi Alexandru îşi depănă tot proiectul: a scris primul volum si acum îl peria atent Nu, nu are greşeli , nu se face.

Mai află Di  şi altele. Vrea sa facă bani pe carte. Mulţi. Pentru asta a  decis să scrie de mână zece exemplare pe care să le vândă parlamentarilor deştepţi (ştie el că " se există"  câţiva!) cu 1000 de euro bucata. Îi da unul (volum nu parlamentar) şi Doamnei, mai ieftin;  Ştie că are salariu mai mic decât taică-su, medic veterinar.

-Bine, Alexandre, (ce bucurie în ochi!), bine! Şi care-i scopul  tău, mai departe, după ce câştigi mulţi bani?

Se strânge mai aproape de catedră şi adie câteva vorbe:

-Iau premiul Nobel pentru România!

Comedii

Nu s-au răcit bine măruntaiele telefonului meu dolofan ca un cartof - un leu dai, de-un leu ai!;  îmi adusese  rugămintea cuiva,  să încerc o limpezire a încurcăturilor în care au intrat tinerele capete conducătoare ale naţiei române: câinii bagabonţi şi afacerea „ Roşia Montană”( rostit Montana, să aduca a ceva de rasă!)

Răspund şovăielnic: nu mi-am făcut, încă, o părere; am ceva date care ar cam arunca în aer multe „întâmplări” bătute în cuie prin pieţe. Cu tot cu cuie! (Citiţi legat.)

Până atunci, râd mânzeşte la un spectacol de pură commedia  dell’arte*, din care reţin două scene: demascarea cu mânie proletară a escrocheriilor imobiliare făcute de doi cunoscuţi intelectuali  şi respectarea jurământului conjugal al premierului ca argument în  copilotarea ţării.

Pe scurt: un fioros procuror tv., cu nume predestinat, Gâdea, îi aduce , în direct, exprocurorului Ponta,  proba unei afaceri jegoase pe care ar fi făcut-o Patapievici, inamic public nr.1 al puterii şi fostul său adjunct la ICR, M. Mihăieş.

Aceştia ar fi supt din sângele moţilor, otrăvit de cianuri, hălci pe pământ plin de aur şi cianuri. Au prostit oameni de la Roşia Montana, le-au cumpărat terenul, să-l speculeze cu suprapreţ odios către o companie străină. Gesturi energice cu arătătorul înfipt în ochii premierului, fascinat de dezvăluire. În adevărat catarzis, acesta a silabisit moale: „Domnul Patapievici  e un bun investitor imobiliar!”

În fapt „…în 2006, impresionaţi de rezistenţa eroică… a adversarilor exploatării minere cu cianuri,…am achiziţionat suprafaţa simbolică de 1 (UN!)mp, dorind să ne exprimăm prin acest gest, solidaritatea cu cei care se luptau contra distrugerii sălbatice a localităţii”, se apără umil Patapievici.

Deh, ...procurori!

Şi a doua scenă: cu talent  de actor-ventriloc**, premierul spune că a aprobat, în guvern, legea de  exploatarea cu ceanuri a aurului , dar că nu o  va vota, ca deputat.

Argumente: nu tu, pentru grija ţării, nici pentru minerii muritori de foame; nu! Ci, pentru ca aşa i-a promis soţiei- ecologiste,  virtual legată cu lanţuri, a  protest, pe la parlamentul UE!

Irod a dăruit fiicei- dansatoare  capul unui sfânt; Ponta e mai uman: dăruieşte , pe tavă, soţiei,  interesele ţării.

O tempora, o, mores!***

Nota

Nu jignesc vreun cititor, explicându-i cuvinte cunoscute de el, ci mă verific, dacă le-am folosit,  contextual, bine:

*teatru de improvizaţie, fără text scris;

**persoană care pare a vorbi din pântece, simulând spusele altcuiva.
***ce vremuri, ce obiceiuri!

Războiul împotriva maidanezilor

Poate atac o temă prea crudă: moartea unui copil  de numai patru ani, sfâşiat de nişte câini vagabonzi; generic şi inexplicabil numiţi comunitari. Nu-i uşor de acceptat aşa ceva, după cum nici uşor de explicat de ce.

Am urmărit abordarea cazului de către media, care se îngrăşase până aici din colivă regească şi din aurul coroanelor ţigăneşti ; au făcut-o brutal şi lacrimogen ,acuzator şi fără relief.

Şi,  mai ales, politic!

Trec peste istoria care a împletit viaţa omului cu cea a câinelui. Peste miile de statui ridicate câinilor pentru jertfirea întru credinţa faţă de om. Ignor foloasele zilnice, nemăsurate , credinţa şi dragostea acestor patrupede pentru stăpâni, pentru copii, ba chiar ignor şi  sacrificarea lor zilnică în  laboratoare,  spre salvarea omului. Trec peste toate!

Şi mă opresc la nişte cauze care au dus la această înmulţire excesivă şi la eventuale soluţii. Dar,  pentru asta, ar trebui să ieşim  din transa în care am căzut paranoic şi să deschidem ochii cu realism .

A murit, înfiorător,  un copil: ucigaş un câine! Au murit în ultimele luni 11 copii. Ucişi nu de câini, ci de părinţii lor. Facem referendum să împuşcăm numai câinii.

 Vai, ce de lacrimi,  aduse de acasă ca recuzită,  au inundat ecranele. Comentatori „buni la de toate”, politicieni care se agaţă de orice pai, ca să iasă pe sticlă,  jelesc un destin frânt,  despre care, cu câteva ore înainte nu s-au străduit să afle că exista”. Suprapopularea oraşelor cu câini va fi redusă repede: pentru omorârea lor prin tehnici auschwitziene , autorităţile au pus paie pe focul ecranelor, ca să fiarbă mânia populaţiei; ongeurile se ascund speriate că ar putea fi luate la roată pentru banii păpaţi cu haitele de câini din catastife, dar rămase pe maidane, în realitate. Vai ce le mai tremură curul  luptătorilor pentru drepturile celor „cu patru lăbuţe!”

 Un prieten cinic , cuvânt derivat chiar din CANIS, mă avertiza că după eutanasierea acestor prieteni ai omului, urmează şi stăpânii lor, prin metode mai sofisticate subversiv.

Pentru că guvernele se screm inepte,  să le asigure românilor câteva îmbucături (luate şi de la gura câinilor).

 Primii, la rând sunt pensionarii, că tot sunt la binemeritatul răpaus. Apoi, rânduri-rânduri,  ceilalţi, din colhozul nostru carpato-danubiano- pontic! ( Nici o aluzie la Ponta! El nu prea ştie pe ce lume trăieşte.)

 Ce facem, oameni buni, omorâm câinii? Cum, unde, câţi?!

E climat favorabil, se dau, de urgenţă legi. Parlamentul va hotărî. Răspunerea se va disipa. Populaţia va primi pe câinele Moţoc, aruncat peste porţile palatelor noastre învrăjbite în rele,  dar unite, conjunctural,  în salvarea poporului român  din fălcile ucigaşe ( Ca în nuvela „ Alexandru Lăpuşneanul”! )

Noaptea asta nu voi dormi, ca să nu-mi apară în coşmare chipul hidos de milogeală, macerat în putrefacţie al primarului Oprescu. Doamne, scapă-mă de blestemul de a-i trimite câinele  Cerber de la Poarta Infernului! Ce laş!!

 Vă las o noapte, sfetnic bun şi, mâine, să vedem de ce s-au înmulţit câinii, ce să facem cu ei . Asta, pentru a şti ce votăm pe la referendumul, unic în lume, de omorâre a acestor dobitoace..