Doamne, îl iert, dar nu mă face să uit!

Subiectele postate le găsesc prin neuronii periferici care le ocrotesc,  din lipsă de treabă. Unele se topesc prin învechire, altele ţipă la mine furioase, că le vâr pumnul în gură, că nu le respect dreptul, democratic, la liberă circulaţie. Altele îşi dau în stambă, se autopostează prin artificiul memoriei involuntare şi mă fac de tot râsul.

Când pun piciorul în prag şi decid să atac frontal numai  creme de la creme, cum scrie franţuzul, cu accent pe primul E din substantiv, se ivesc urgenţe perturbatoare.

Aşa am păţit  şi-n aceste zile: pe 29 iulie plănuisem să comentez, sine ira et studio, istoria delirantă a unei suspendări de preşedinte; numai că, fiind cu treabă sub Rarău, m-au năpădit nişte istorii despre schimnicii care umplu de aroma misticii creştine hăurile de nepătruns la muntelui. Amânate şi acestea, la ştirea de la un canal tv. că este  încă trăitor, un feroce comandant de puşcărie politică, cea din Râmnicu-Sărat, vinovat important de genocid în mecanismul carceral al comunismului care ne-a bântuit.

I-am văzut vreo câteva secunde chipul,  mersul contorsionate hidos de cei 88 de ani purtaţi nevolnic. ( Fac păcat faţă de atâţia bătrâni, între care mă număr, pentru cuvântul „hidos” nevalabil în nici un alt caz, dar aici l-a pus scârba mea justificată faţă de un asemenea vierme.)

Aş fi clasat repede informaţia,  dacă un sclav cu lanţuri pe minte, nu s-ar fi indignat ca şi mine, aseară, cerând judecarea rapidă şi condamnarea nemiloasă a bătrânului torţionar.

Numai că acel sclav mânuia( mânărea ?!) scula – ecran a unui aşijderea vierme, învechit în rele, albit cu banii furaţi de la Ceauşescu şi pus la masa la care se masacrează în ultimele decenii binele ţării.

N-am mai putut răbda şi am ţipat din toţi bojocii tuturor celulelor mele în faţa acestei adevărate blasfemii care rămâne la mâna nepăsării noastre!

Odiosul comandant- al.v.-a fost, prin anii  ’50 şi torţionarul mamei mele, la Mislea, de unde a fost avansat pentru meritul cruzimii cu care şi-a chinuit deţinutele, mai ales pe studentele de le Cluj.

Mi-am defulat mânia pe canalul cu scribul, apoi, căzut la pace cu mine însumi, am analizat ce-aş  face, dacă mi -ar cădea în faţă comandantul de la Gherla, care  mi-a omorât, direct şi/sau prin subalterni, tatăl.

Şi-am decis că l-aş supune judecăţii, l-aş condamna pentru tot cimitirul fără cruci, rămas în urma lui; apoi, l-aş graţia, lăsându-l să trăiască în cloacă cu viermii lui fosili.

Cu pensia - batjocură de deţinut politic,  primită câţiva ani de mama.

 Şi aş grava în stâlpul rămas din casa părintească, pentru liniştea ţărânii: IERT, DAR NU POT UITA!

Soldatul de la Crucea-Iancului (III)

Ziua sorocită vestitului târg abia se dezmeticea din braţele întunericului. Ne-am zmuls din somn cu "ţurţuri"la nas şi tremurături sincopate în ritmul imaginar al tobelor lui Ţăndărică.

 Am avut putere să părăsim sacii de dormit, riscând să rămânem stane de gheaţă, adică nişte Baba-Dochia în variantă de vară; dar s-a probat mai puternic îndemnul  sclipătului de zori, desenat în înalturi: curcubeul lui Noe, adică o zi veselă. Am zis să urcăm primii gurguiul de piatră pe care se contura în zmalţuri de azur şi violet o cruce.

Fusese ridicată  în  1924, la îndemnul  şi în prezenţa regelui Ferdinand-Întregitorul , pentru cinstirea centenarului naşterii lui Avrămuţ—Doinitorul din fluieră de lacrimă rumânească. Că aici poposea în zori, cu inima şi mintea rătăcite.  Şi tot cânta şi iar cânta ca să-i  înveţe piatra , apele cântarea.

Ne doream să fim primii  martori la zimţuirea munţilor cu soare.

Aşa că am lăsat jos o omenire încremenită, încă, în somn, sugerând un câmp de  bătălie medievală, în care fiece oştean rămăsese în poziţia în care l-a prins sfârşitul.

Totul - estompat în umbre de negură.

 In vârf de munte ne aştepta altă lume, izvorâtă din porunca: ” Să fie lumină!”
La câţiva paşi de cruce am văzut că nu eram primii: cu fruntea la pământ , se prosternase în evlavie o umbră de om. Uimiţi am aşteptat câteva minute . Umbra şi-a prins contururile vii, s-a ridicat, cu greu, sprijinită în două cârje de invalid; avea o proteză simplă de lemn, în locul gambei. Era îmbrăcă într-o uniformă de soldat român din al doilea război.

 La braţ, avea un ecuson cu semne „VV”. Arăta un rănit în lupte.

-Sunt caporal Avrămuţ al Iancului, din Zărand şi am venit să mă rog la crucea  Iancului cel Mare! , ne salută cu rigoarea militară neştiută de noi. Unde ne erau vocile?! Duse!

Toată ziulica am fost nedespărţiţi de soldat,  ascultându-i amintirile şi dezlegarea înţelesurilor târgului de pe Găina.

 Spunea,  parcă vinovat, că-l chiamă Avram Iancu, că aşa-i la ei; trei fârtăi din sat se cheamă „al Iancului” şi toţi se întrec să-şi boteze feciorii—Avram!  A ajuns popa să scrie, de la sine, în  catastif „ Avram”!  Dar soldatul îşi zice, de-o viaţă—„Avrămuţ”, că nu se cade…altfel.

 S-a dus voluntir pe front, a văzut şi făcut multe acolo; a rămas olog la Cotu-Donului…şi-şi ciocăni demonstrativ, ciotul de lemn.

 L-a decorat chiar Mareşalul! Când s-a întors acasă i-a hotărât fetei care-l aşteptase, să se mărite cu altul…că nu voia să-şi facă milă de un cotonog. El a rămas singur, a îngrijit nişte nepoţi orfani şi era tare bucuros că-i zic „tată”.. Din acei ani a hotărât că la fiecare Sân’ilii să se închine la Crucea Iancului şi n-a lipsit batâr o  dată. Vine pe jos, hai-hai, hai- hai, mănâncă pită cu poamele pădurii şi ciuperci;  doarme în fân, în cetină şi muşchi, sub cioate, la vreme rea şi…ajunge! Îi ia o săpămână drumul.

Dar de-acu, simte că s-a gătat; se apropie… (şi simulează cu mâna marele somn).

Apoi , priveşte undeva, parcă în adâncul sinelui, iar noi - spre vârful brazilor, să nu ni se vadă ochii.

Ne-a pus soldatul în vorbă cu mulţi oameni care-l salutau cu respect; el răspunzând militareşte. De la unii lua câte un ţoi de tărie şi un colţ de pâine cu hartan de porc de pe jar; pe alţii, după criterii secrete,  îi refuza domol:

-Lasă, drăguţule, dă la altul năcăjit!
 L-am rugat să doarmă în cort, cu noi, ca pe front.Ne-a mulţumit, lăudând moldovenii, că-s  altfel, mai români şi s-a culcat, cum o făcea de-o viaţă, cu capul sprijit de Crucea Iancului şi cu ochii în Carul-Mare, care să-i vestească timpul plecării. Ne-am zis, îmbrăţişându-ne, ca la anul să ne revedem la Crucea de pe Găina.

Noi n-am mai fost. El …poate!

Când ne-am dus, dis-de-dimineaţă, la cruce ca să-l mai salutăm o dată, plecase încă de la răsăritul cloştii cu pui, de pe cer.

 Soră bună cu cea a Zânei de pe Muntele Găina.

Muntele Găina...(II)

Fenomenul etnocultural „târgul de fete”  din Ţara Moţilor, un  tezaur de dimensiune existenţială mare, este, probabil, de origine dacică şi s-a păstrat, autentic până astăzi  (dar pândit  de pericolul alterării în kitsch* din motive comerciale sau din nepricepere), devenind un brand, vai, ce barbarism!,**turistic al zonei.

Prima atestare documentară este de prin 1816 şi a stârnit curiozitatea şi aprecierea împăratului Franz Joseph, care,  în1852,  a participat la sărbătoarea de pe Muntele Găina, fiind încântat de cele văzute.

„Târgul de fete” se organizează în cea mai apropiată duminică de  celebrarea Sf.proroc Ilie , adică în crugul verii, când dau în pârg primele roade şi se pun la cale nunţile toamnei. A câtea oară descoperim  suprapunerea elementelor creştine pe infrastructura milenară păgână?

 Vechimea ancestrală a mitului este întărită de circulaţia orală a unor legende fantastice despre acest Olimp moţesc. Una dintre ele vorbeşte despre o zână, frumoasă ca zânele(!), care avea o găină făcătoare a ouălor de aur.  Pe care le aduna pentru zestre fetelor sărace din împărăţia sa.

Numai că vreo şase flăcăi pun gând rău nu fetelor, ci găinii, pe care o fură, cu tot cu ouă şi fug înnebuniti de frica morţii care i-ar fi aşteptat, dacă ar fi fost prinşi. Alunecă pe povârnişurile abrupte, scapă pasărea măiastră, care se ascunde în genunile muntelui; ouăle se parg de pietre, ajung în apa Arieşului,  care  înapoiază aurul nisipurilor din vale.

Sărbătoarea încearcă să împace pe moţi cu zâna, iar flăcăii îşi caută mireasa lor de aur,cu zestrea agonisită de părinţii ei.

Numai că spune un învăţător mai din nord, de prin Năsăud ( din romanul  „Ion”) despre zestre: „Când măriţi o fată, e cum ţi-ar arde casa!”

Aşa că, în ziua sorocită, cu mic-cu mare, bogătan şi calic,  iau drumul muntelui, cu haine de fală, cu produse de negoţ şi cu merinde, cu lăutari şi popă, deavalma.

În aşa zi de poveste ne-am început, clănţănind de frig, zorii unor experienţe de viaţă moţească, pe vârful golaş al unui munte cu târg de fete, cu zâne şi cu găini de aur.

*kitsch—produs de prost gust, obţinut prin substituirea unor produse de valoare cu altele de prost gust, de imitaţie  şi pervertire a celor autentice. Mai ales folclorul cade pradă acestei pervertiri!

**barbarism—cuvânt împrumutat dintr-o altă limbă, fără a fi necesar, deoarece există un echivalent semantic în limba noastră. ( „Taie-ţi cozile şi taci, / Dacă-i modă, ce să faci?!”, zice un  cântec popular satiric.)

Pe Muntele Găina, la Târgul de Fete ( I )

Cunoşteam Apusenii doar din scrierile lui Geo Bogza-" Ţara de Piatră! Era un univers straniu, unde un sărman trecea un munte prin nămeţi, ducând în cârcă un braţ de lemne,  ca să-l vândă la târg (şi pentru care avea să primească , în râs, doar un pahar de ginars!), sau în care o femeie mânca un măr, cu gesturi desprinse, parcă, dintr-o rugăciune a antichităţii greceşti.

De aceea, am visat şi pus la cale să străbat, la picior, de-a latul, acest pământ al Moţilor.

Am pregătit, precum Columb- aventura pe o mare cu valurile încremenite în stane de piatră şi mi-am alcătuit echipaj vrednic: D. Atudoroaie, de la A.T. Laurian şi I. Popa de la Brăieşti. Plus un cort, ceaun şi merinde potrivite, adică mălai, brânză, tochitură cu cârnaţi, de pe fundul chiupului din porcul de Crăciun. Şi creiţarii sărăciei de salariu. Trebuia să mergem mai mult pe jos, pe scurtături de poteci, cu popasuri îndelungate.

Uit aventurile din Cheile Turzii, unde am salvat un tânăr de la moarte, dar n-am reuşit să scoatem  trei măgari din colţii lupilor ( în memoria lor am scris cu cărbune "La cortul cu trei măgari"!). 

Şi mă opresc tocmai la Vidra de Sus, baştina Crăişorului Munţilor, Avram Iancu.

Aveam căpăţânile doldora de informaţii şi ne doream prezenţa, musai, pe Muntele Găina, mai ales că era şi Târgul Fetelor! 

Am luat-o din zori pe cărări alunecoase de rouă spre muntele cu târg ademenitor; şi era uşor să ne orientăm, pentru că făceam parte dintr-un miriapod uriaş care îşi mişca miile de picioare spre aceeaşi ţintă. Am depănat depărtările vreo şase ore, ascultând istorii şi stimulând povestitorii cu câte un gât de tărie. N-am simţit urâtul timpului; pluteam într-un spaţiu fabulos. 

Puzderie de omenire; majoritatea-moţi. Nu începuse încă bejenia turistică, sau, poate nu acolo!

Am ajuns pe vârful muntelui şi am făcut ceea ce văzuserăm că fac toţi, adică pregatirea culcuşului şi aducerea lemnelor pentru noapte. Culcuşul ne era cortul cu inscripţia în cărbune CORTUL CU TREI MĂGARI, iar pentru  căratul de lemne aveam chiar măgarii din cort. Aşa că am înălţat o piramidă uriaşă de trunchiuri uscate  de pe o coastă cu brazi dărâmaţi de vijelie. Ceilalţi îşi întinseseră toharcele din două-trei piei de oaie, cu straiţa-căpătâi şi focul, la picioare. Priviţi de sus , păreau nişte sori cu mijlocul de lumini roşietice şi umbre în loc de raze. Ca la un semnal cosmic muntele a devenit o mare învârtejită de flăcări. Erau peste o mie de ruguri care biciuiau bezna, ca într-un fantastic altar dacic.

 Noi- proşti rău; dar rău de tot! Am dat foc piramidei de buşteni şi ne mândream cu o vâlvătaie de vreo trei metri.

 Numai ca a început şi spaima: nu stiam cum să zmulgem mai repede cortul că începuse să ia foc. Am rostogolit totul într-o văiugă şi, speriaţi  de ispravă luarăm totul de la alt capăt. Estimp la focul nostru s-a format, la distanţă respectuoasă, o horă apăsată, ruptă în chiote de noapte. Nu ştiu când am adormit. M-a trezit  clănţănitul de dinţi. Cortul era acoperit de rouă maşcată. Am ieşit tremurând. Moţii dormeau răstigniţi pe cojoace, sforăind nepăsători la drama noastră.

Din geana lui Dumnezeu se strecura o dungă roşcată a zorilor.  Începea minunea răsăritului pe Muntele Găină care ne pregătea câteva momente de fascinaţie irepetabilă.

VIVE LA FRANCE !

De mult timp mă bântuie gândul să încerc o evaluare a Franţei timpului nostru.

Mi-a pus stavilă obsesia că asistăm la stingerea unui model de civilizaţie în care ne-am format ca naţiune. Pentru că aparţinem Franţei nu numai prin idealismul romantic- militant   al modelului de stat modern, nu numai prin izvoarele de autoreprezentare, nu numai prin şcolirea franţuzească a intelighenţiei noastre de bază, nu numai prin preluarea   reformelor de   organizare, chiar copy-paste, dar până şi prin atitudinea de uşoară  superioritate a „Micului Paris” faţă de jurul balcanic.

Dar,  ceea ce îmi pare miraculos este influenţa asupra limbii române, în compartimentul vocabularului uzual modern ( vedeţi , chiar la preluarea  cuvântului de mai sus, „influenţă”, din limba lui Voltaire, a încetat  acţiunea milenară a legii fonetice de diftongare  a lui –e- accentuat în –ie- şi greşim scriind/pronunţând „influIEnţă”)!

Multe au fost presiunile unor limbi străine în formarea românei literare, dar sedimentele lor în vocabular sunt subţiri. Româna noastră a rămas, subconştient imperială,  conservatoare.(Vezi păţania influenţelor din greacă, turcă, ungurească, germană, rusă. )

Numai cu franceza s-a arătat permisivă până la a prelua 30% vocabularul nostru uzual din ea. Caz unic!

Aceste gânduri, şi câte încă(!) m-au devorat la acest 14 iulie, adică la a două sute douăzeci şi patra aniversare a triadei LIBERTE- FRATERNITE- EGALITE care s-a înscăunat în veşnicia Umanităţii.

Am urmărit toată Parada  Naţională de pe Champs Elysees; măreţie de imperiu  prezent dintotdeauna în visele cruciaţilor barbari.

Da, Franţa trăieşte. Demnă, protectoare a diversităţii, elegantă şi mereu pusă pe răsturnări  de cutume. Franţa revoluţiei din gândirea umană! VIVE LA FRANCE!

PS

După amiază, mi-am permis să celebrez această Franţă vie, urmărind LE TOUR DE FRANCE, (ediţia 100 !); ca nişte cosmonauţi, cicliştii şi-au vărsat ultima respiraţie ca să câştige selenarul Mont Ventoux, de 1912m.

N-are nici o importanţă  cine a ajuns primul. Toţi au  refăcut eroicul efort al oşteanului de la Marathon, aducându-ne ştirea că Franţa e veşnică.

Muzicianul Nicolae Ursu

Când am mijit ochii spre lume, n-au putut ajunge,  din cauza nămeţilor, nici ursitoarele, nici sânzienele, nici muzele. Aşa că am plonjat fără darurile cuvenite  devenirii întru celebritate; adică, tabula rasa!
De aceea am râvnit mereu, ca la fruct oprit, la culori şi sunete, care nu s-au lipit de mine.
M-am mulţumit să stau , măcar, prin preajma unor preafericiţi posesori ai acestor haruri. Şi nu fără folos!
Între aceştia, Profesorul Ursu s-a tras mai aproape de inima mea, de ani buni, prin calităţi uşor de remarcat, deşi se chinuieşte să şi le ascundă, cu pudoarea ardeleanului autentic. 
Cu ceva timp în urmă, notam într-un comentariu (Stiri.bt.ro) : Modest, dedicat profesiei de dascăl, ascunde o personalitate complexă din care se revarsă, din păcate prea rar, talentul dirijoral, dezvăluindu-ne, de la pupitrul orchestrei simfonice locale, lumea marii muzici, în interpretarea dirijorală proprie. Îl mai bănuiesc, mea culpa, că aşterne pe portative, fraze muzicale, meşteşugite, pe care le visează răspândite în sală, într-un concert de gală "URSU", spre deliciul melomanilor. Un autentic artist! 
Menţin şi astăzi aprecierile de mai sus. Numai că îmi defulez, în plus,  amărăciunea unei nereuşite: i-am propus  scenariul unui spectacol muzical susţinut de trei familii cu mult har muzical, bine cunoscute şi apreciate,  în târgul nostru. Una venită din  Dârju de  Harghita, familia URSU, alta din Bălăuşerii de Mureş, familia BUZDUGAN, şi,  a treia, familia COJOCARU, din Corjăuţii de Dorohoi.
Şi părintii şi odraslele au prins chiag muzical şi au ce arăta, cu prisosinţă, melomanilor din Botoşani. ( Precizez, numai,  că acum Ghiţă Cojocaru dirijează corul îngerilor în urechea lui Dumnezeu, iar aici ne-ar fermeca vocea soţiei sale şi a celor trei fii, deja vestiţi prin Europa.) 
Muzicianul Nicolae Ursu a tăcut prelung , a alungat cu mâna o himeră şi cu un zâmbet pleoştit sub mustaţă m-a lăsat în poartă (nu nouă!) cu un fel de răspuns numai de el înţeles:
-Hmm!

Şi  n-am avut noroc.