duminică, 26 mai 2013

Două rândunici

După-amiaza de duminică îşi are tabieturi imprescriptibie: un ochi lipit de ecranul tv. adună culori pentru caleidoscopul viselor, altul se răsfrânge spre înlăuntru, pregătind culcuşul.
 Numai că nişte sunete răscunoscute m-au aruncat din pat; cântec de rândunele umplea sala de baie, prelingându-se peste tot. Două păsăruici se ciorovăiau pe gemul deschis.  Bucuria şi inevitabila deceptie s-au topit în fulgerul zborului păsărilor speriate de mine. Cum s-a topit şi somnul de care eram pregătit.
…Cu mult în urmă, cumpărasem o ruină boierească, pe chilipir. Ţăranii zidiţi în mine jubilau că ajunseseră boieri, se simţeau răzbunaţi. Numai că era greu de imaginat cum se va putea locui în hardughie.
După modelul „Daţi un leu, / Pentru Ateneu!”, am stat cu mâinile întinse în toate punctele cardinale. Creiţarii adunati erau sorbiţi spontan de cârpeli urgente; uşile, geamurile atârnau de-a hoarţa, descleiate, scorojite.
 Repararea lor era dificilă, pentru că purtau semnătură de meşteri din şcoală nemţească. Aşa că nişte goluri negre, spăimoase, făceau trecătorii de seară să grăbească pasul.  Ne mutasem prin mai, într-o cămăruţă mai bună, ca să nu hălăduiască furii prin hrube. Când am adus boccelele, am auzit,  în spaţiul destinat băii, gălăgie. Erau proprietarii; două rândunele îşi făcuseră , din lut şi fire de iarbă, un cuib zdravăn pe talgerul unui bec. Indiferente, săgetau necontenit prin golul geamului dus la meşter.Dacă întârziam mai mult, cârâiau la noi a mânie şi chiar de repezeau, razant, la atac.
Am făcut mare consiliu de familie: cum scăpăm de ele.
Fetele au decis că păsărelele rămân proprietare pe viaţă ale cuibului. Modificăm geamul ca sa poată circula, ele şi puii lor, toată vara. Trai, neneacă, în colhozul din casa boierească!
A trecut timpul, au apărut puii, dar şi teama că vor împroşca totul, cu găinaţ.N-a fost aşa. Curăţenie-lună spre marea nedumerire a tuturor.
 Până când s-a limpezit şi misterul; nu-l mai ştie nimeni şi vi-l dezvălui în premieră! Chiar serios, n-am găsit nicăieri vreo informaţie, în temă.
Veneau părinţii cu insecte în cioc; puii gâlgâiau a foame, cu gurile uriaşe căscate. Cel care primea prada, o înghiţea lacom, apoi se întorcea cu fundul spre maginea cuibului şi făcea un găinaţ. Adultul se repezea,  îl prindea în cioc  şi-l scotea pe geam , cât mai departe.
Şi aşa, mereu, cu toţi puii, pe rând!
Au trecut câţiva ani, rândunele ne sculau cu cântec,  primavara, în zori, la întoarcerea din Eghipet, îşi creşteau puii, în curăţenie şi ciorovăiam  mereu cu dragoste. Le-am învăţat şi limba!. Dar într-un an n-au mai venit. Am lăsat cuibul neatins vreun deceniu, dar, probabil , le-a plăcut mai mult la Piramide.



sâmbătă, 25 mai 2013

Şi se duc , pe rând, pe rând...

În drumul generaţiei mele, frânt în zig-zaguri de cataclismele postbelice am cunoscut un popor întreg de bejenari, hălăduind  după false stele polare, . Numele s-au sters. Dar am păstrat imagini şi întâmplări, multe halucinante. Ici-acolo, am reîntâlnit, peste decenii foşti colegi de drum; mulţi ,  aproape necunoscuţi, alţii celebri. Am răsucit cu ei, firul anilor trăiţi împreună, completând reciproc continentele albe ale uitării. De unii am fost legat prin adevărat legământ haiducesc, de sânge, spre neuitare, luminat de bonomia înţeleptului „nenea” Dumitrache, râmniceanul sărat, cum îndrăzneam a-l tachina; de alţii, despărţit de teama că vor reuşi să mă îndepărteze din şcoală prin descoperirea unor dureri ascunse bine în tainiţele familiei.
Nu-s în stare să evoc  multe chipuri,  din aceste fresce şterse  de viforniţe. Câteodată îmi bântuie amintirile, visurile. Alteori aflu veşti; în ultimul timp din cele triste. Azi am să înnod câteceva despre colegul de grupă, (  230, română- istorie, păstorită părinteşte de „nenea” ca şef de grupă şi "duhovnic" )—Ghiţă Buzatu, istoricul celebru, dispărut în aceste zile.
Venise  la facultate cu traista lui plină de ţărănie , cuminţenie  şi bunăcuviinţă; din satul Sihlea, ţinutul Vrancei.
 Am aflat, mai târziu, că sihlenii erau , de multe ori, numiţi peiorativ „cojani”- venetici, saraci de la câmp, în opoziţie cu bogătanii podgoreni de la Coteşti, Urecheşti, Tâmboieşti.
Era nedespărţit de mai aşezatul în vârstă, nenea Dumitrache, de baştină din Tâmboieşti, dar mutat cu tot calabalâcul la Râmnic, unde lăsase casă, masă soţie, copil, de dragul  învăţării istoriei.
Pe cei doi îi unea baştina, pasiunea pentru trecutul ţării şi calmul aşezat în vorba hotărâtă şi neechivocă. Nu ieşeau din ea nici dacă veneau turcii.
Vă imaginaţi cât de greu m-am insinuat în acest binom aparent indivizibil, eu un împrăştiat coleric, dar nenea dăduse binecuvântare trinomului. Şi Ghiţă, tătarul, cum îi menisem porecla pentru faţa lui „ciotoroasă” înghiţi în sec, imaginându-şi că eu sunt dumicatul. Am dus-o bine un an. Dar veni o aprobare să se înfiinţeze secţia de istorie pură şi doritorii au abandonat româna-istoria, cu preţul unui an în plus la studenţie. Eu-nu, de sărăcie; nenea –nu, de dorul familiei. Aşa am redevenit binom . Tătarul meu s-a pus pe carte gospodăreşte, a hotărât să facă o carieră în cercetare şi a excelat.
Între noi s-a construit un triunghi geografic, cu laturi de sute de kilometri, vânturaţi de seisme diferite.
 Arar ne revedeam, tot mai diferiţi în abordarea timpurilor şi a viziunilor. Nenea s-a dus în Rai, să facă rânduială, cu spiritul lui gospodaresc. Mai deunăzi la chemat şi pe Ghiţă Buzatu, savantul; să-i facă ordine lui Dumnezeu, în terfeloage şi să închege monografiile Raiului şi Iadului. 
Eu…

Notă: 50 de titluri de lucrări monumentale, sute de articole îşi vor aştepta cuminţi, în biblioteci, învăţăceii. „Tătarul” nu le-a luat cu el! Este moştenirea pe care un ţărănuş din Sihlea Vrancii o lasă averii naţionale.


vineri, 24 mai 2013

Nu omorâţi solul!

 
Soţia catre soţ:
- Draga, trebuie sa-i spui fiului nostru sa nu se insoare cu proasta aceea !
- Asta-i culmea, de parca  mie mi-a spus cineva despre tine, când m-am însurat !?…
 
La spovedanie
-Parinte am pacatuit... Eram cu iubita mea, noi singuri, casa goala....s-a intamplat ce trebuia sa se intample.
Apoi cu a mea viitoarea soacra, parinte... noi singuri, casa goala....s-a intampla ce trebuia sa se intample.
Si asta nu e tot parinte, cu vecina mea, noi singuri, casa goala S-a intamplat!
(Parintele o ia la fuga)
Parinte, unde fugi?
- Noooooi singuuuriiii, bisericaaaa goalaaaa!!!
 
Mos Craciun si blonda superba
Mos Craciun intra pe horn intr-o casa si nimereste in dormitorul unei blonde superbe, care dormea goala in pat.
Nehotarat, incepe sa se plimbe de colo-colo prin incapere, tulburat:
- Daca o fac, nu voi mai fi primit în cer, dar, daca nu o fac, nu o sa mai pot iesi pe cos.
 
Solutii pentru o casnicie armonioasa
Barmanul:
- Sotia dumneavoastra e superba, dar ce doriti de baut?
- Da-mi exact ce-ai baut si tu!
 
Ruleta africana
Un european ajunge la un trib izolat din Africa si seful de trib il ia sa-i arate atractiile locale. Intr-o vale, mai la dos, era un scaun rotitor, imprejurul caruia stateau pe pamant sase negrese frumusele.
- Asta, zice seful de trib, este ruleta noastra africana.
- Adica?
- Va asezati pe scaunul rotitor, va invartiti si fata in faţa careia va opriti va ofera o partida de sex oral.
- Si care-i riscul?
- Una dintre ele e canibală...
 
 
Ciobanul  si viagra
Un bade vine la farmacie si intreabă:
-Domnisoara, aveţi medicamente din acelea albastre de care te simţi bine?
-Da, bade... Viagra le zice...
-Apoi da ... si cat costa una?
-35 lei..
-Si cit ţine?
-Apoi....vreo patru ore, bade....
-Si chiar costa 35 lei?????
-Da, bade... ţi-am mai spus....
Badea, scărpinându-se in cap
-Apoi .... pentru un sfert de ora in plus nu se merita să dau 35 lei...
Sotia urca pe cântar. Soţul ii spune: 
- Nu esti grasa deloc! Doar că, păstrând proportia ar trebui sa fii puţin mai inalta!
- Da?! Si cam ce inalţime ar corespunde cu greutatea mea?!
- Cinci metri si jumatate!
 
Nimfomană, de etnie maghiara vreau sa cunosc tânăr român, inalt, dotat, cu cunoştinte de istorie, dornic de răzbunarea neamului său.
 
- Dragul meu, îti amintesti că astă toamna ai fost la pescuit?
- Da, si?
- A sunat ştiuca să-ţi spună ca e însarcinata.
 
- Mă simt atât de singură... am nevoie de o companie... de preferat sa fie una de petrol!
 
Ce este un doctor ginecolog?
Un om care cauta problemele acolo unde alţii caută fericirea.
 
Barbaţilor, ţineţi minte! Daca vreţi sa nu fiţi înşelaţi, femeia trebuie sa aiba şifonierul plin de haine, astfel încât amanţii să nu aiba loc acolo!
 
 
Un politist bacauan a fost prins de colegii sai in timp ce intentiona sa isi cumpere volumul "Critica ratiunii pure", de Immanuel Kant. Acesta a fost dus la sectie, unde a fost supus unui interogatoriu intens. Omul legii susţine insa ca este o interpretare gresita a gestului sau si nu e vinovat de nimic. - Nu o luam pentru mine, jur! M-a rugat un prieten sa il ajut. Eu nu am nicio legatura cu imersiunea dihotomica in subconstientul irational al sinelui si, sincer, nu sunt un apologet al kantianismului, a declarat el. Sefii sai sunt insa convinsi ca acesta este vinovat. - "L-am observat de mai demult. Era ceva ciudat cu el. Mereu era primul care termina de citit numerele de inmatriculare", ne-a declarat adjunctul IJP.
De asemenea, Inspectoratul de Politie a demarat o ancheta si in privinta celor doi politisti care l-au surprins pe anchetat. - "Exista niste semne de intrebare vizavi de cei doi. Ce cautau ei in preajma librariei? Exista premisele existentei unei intregi filiere de politisti intelectuali". Ancheta continua..
 
- Mamico, vaca zice muuu sau nuuu?
- Eh, depinde de bou…
 
I: Ce-i lipseste unei fete care are 10.000 de like-uri pe Facebook?
R: Hainele.
 
I: Cum se numeste bagheta aceea care-i face pe barbati sa dispara?
R: Test de sarcina.
 
O blonda in autobuz. Soferul anunta:
- Umatoarea statie “1 Decembrie”.
Blonda, panicata:
- Mai devreme nu se poate?!
 
Culmea businessului neinspirat: sa deschizi un salon de bronzat in Ferentari.
 
In curand, in cinematografe, Titanic 3D. Poate asa va vedea căpitanul  icebergul! 
- Ce femei preferati: cele care vorbesc mult sau pe celelalte?
– Care celelalte?
 
Ochiul vânăt micsoreaza câmpul vizual, dar creşte experienta!
 
Petrecere mare într-un bloc. Bataie în usa:
- Deschideti, Politia!
- Noi am chemat prostituatele, nu pe voi!
- Pe noi ne-au chemat vecinii vostri.
- Atunci mergeti la ei!
 
Un barbat suna la Urgente:
- Veniti repede, baietelul meu a inghitit un prezervativ!
Dupa 5 minute, acelasi barbat suna din nou:
- Nu mai trebuie sa veniti, am gasit altul!
 
Profesorul de psihologie explica:
- Cel mai bun mod de a salva o femeie de la depresie este sexul.
Un student intreaba:
- D-le profesor, si cum poti aduce o femeie la depresie?
 
De ce numai 10% dintre femei ajung in rai ?
Pentru ca, daca ar ajunge mai multe, acolo ar fi iadul...
 
Mama isi cearta fiica de 16 ani:
-Ia exemplu de la mine. Am deja 45, dar de 20 ani iubesc unul si acelasi barbat..
-Hm...Imi imaginez ce taraboi va fi cand va afla tata!
 
- Ai promis ca te vei lasa de bautura si vei deveni un alt om!
- Asa am si facut. Numai ca si omului aceluia îi place sa bea.
 
Sotia ii spune sotului :
- Sa stii ca nu mai inteleg ! Mai inainte erai fericit daca reuseai sa ma vezi macar cateva minute pe zi !...
Sotul  îşi spune in barba :
- Si acum la fel ...
 
O tiganca vindea seminte. Lânga ea, 3 puradei stateau si se bronzau.
-Mai puneti, mă si voi mâna pe carte! zice tiganca. Mai faceti un cornet…
 
Un tip trece pe rosu la semafor. Imediat e oprit de catre o politista de la circulatie.
Tipul da geamul jos si cu o 'mecla' spasita intreaba:
- Cât?
Politista:
- 300 lei.
Tipul:
- Bine. Urca!!!
Notă: am preluat totul,  pachet, de la DIVAN. Nu-s decât un sol!
 
 

joi, 23 mai 2013

Înţepătura de albină

Multe insecte îşi răpun prada sau se apără de duşmani  prin injectarea unui venin.
E şi cazul albinei ( apis mellifera), acuzată tot mai des , în ultimul timp, de necazuri produse unor oameni. De multe ori pe nedrept, confundată fiind cu mult mai agresiva viespe.
 Să precizez câteva situaţii în care putem primi dureroasa înţepătură.
Cele mai dese cazuri sunt fortuite ( ştiţi dv., adică  „întâmplătoare”): punem mâna pe ceva pe care se află o albină, mirosim o floare pe care o vizitează şi ea, este izbită de un vânt puternic în obrazul, părul nostru etc.
Există, însă, şi situaţii în care insecta caută, cu lumânarea, ceartă şi am putea, mai înţelepţi,  s-o evităm:
-          perioada roitului, când colonia pregăteşte  marea bejenie (albinele din roi nu înţeapă. Dar asta e altă poveste fascinantă!)
-          în zile caniculare, secetoase;
-          în perioadele lipsite de culesul nectarului;
-           când, în preajma unei stupine, intersectăm culoarul de zbor al „gâzelor”;
-          când trecem prin faţa urdinişului unui stup ne pot atăca gărzile de pază de pe scândura de zbor;
-          când emanăm mirosuri puternice de la parfumuri, alcool (atenţie!). Când suntem puternic transpiraţi; când lovim, răsturnăm, deschidem nepregătiţi un stup, ne putem trezi cu un atac masiv, nimicitor.
Comportamentul nostru este, de multe ori, hotărâtor la primirea înţepăturii.
Evitaţi gesturile bruşte de alungare a albinei agresive. Nu vom reuşi decât  s-o provocăm  şi mai abitir. Să exemplific, hazliu: una  ni se aşează pe nas; dacă suntem curajoşi, îi acceptam vizita scurtă, ca o gazdă amabilă. După câteva secunde ne zice „pe curând!” şi pleacă în lumea ei . Dacă o alungăm cu mâna, fulgerator ne lasă acul înfipt în braţ.
La un bâzâit periculos, cu gesturi line ne apăram faţa, ochii, ne întoarcem cu spatele şi plecăm. Agresoarea ne mai urmăreşte puţin şi se întoarce la treaba ei, bucuroasă că ne-a izgonit.
Un amănunt de ştiut: între un fricos de albine şi altul nepăsător, primeşte înţepătură primul! Este şi o explicaţie stiinţifică probată. La frică, epiderma noastră emană prin transpiraţie  adrenalină, care este magnetul atacului cu ace.
Adesea, vizitatori de-ai mei în stupină, care primesc sancţiunea fricii, mă acuză că eu scap pentru că mă cunosc „vrăjmaşele”. Fals total; habar nu au de stupar, ci-i acceptă comportamentul.
Între cei care primesc proiectilul chimic al zburătoarei  unii scapă numai cu durerea , alţii au consecinţe mai complicate, arar, fatale. Ultimii sunt alergicii la acest venin. Ar cam trebui să ne ştim reacţiile, pentru a ne comporta în consecinţă.
Pe lângă soluţiile preventive, amintite mai sus, mai citez câtevă:
-          scoaterea imediată a  acului albinei. După înţepare, insecta se răsuceşte brusc şi îşi lasă acul în rană. Cum puteţi vedea in imagine, ne mai lasă cadou punga cu venin, înconjurată de muşchi minusculi, care vor zvâcni, vizibil, minute întregi, ca să pompeze tot veninul în corpul victimei. Prima grijă este să răzuim , uşor,  acul , chiar cu unghia, fără să presăm punga. (Acum veţi înţelege de ce albinarii îşi lasă mai netăiate unghiile de  la degetetul mic al mâinilor!);
-          aplicăm tampoane cu diverse componente care pot încetini absorbţia veninului în organism ori  au efect antiinflamator / anestezic.
La îndemâna avem compresele cu apa rece(binecuvântată ar fi gheaţa!) , oţet, menthol, amoniac (sol. 2-3%) şi sucurile unor plante (pătrunjel, roiniţă -melissa officinalis, varză, busuioc, ceapă, usturoi). Plantele se macerează bine  pentru oblojeala rănii.
Dacă sunteţi în apropierea unei stupine, vă pot ajuta albinarii care sunt pregătiţi cu asemenea „bunătăţi”.
Când primiţi mai multe ace şi nu aveţi toleranţa bine verificată, sau vă ştiţi alergici la acest venin, luaţi drumul spre medic, iar dacă durează mult timp până acolo, şi puteţi procura medicamente antihistaminice, încercaţi: feniramin,romergan, nilfan. Numai medicul poate administra adrenalină,   injectabil, de regulă.
Sfaturile de faţă , de care sper să nu aveţi nevoie, vă sunt oferite de cineva care făcea o alergie înfiorătoare la înţepături, dar s-a autoimunizat în aşa măsură, încât a încasat, în practica sa apicolă, doze de venin considerate, teoretic mortale.
Dar ştiu,  din sat, de la mine, că lucrul rău are pielea groasă şi scapă cu bine!

Notă:
Acul albinei rămâne captiv numai în epiderma mamiferelor.In cazul atăcării altor vieţuitoare, este retractil. După pierderea acului, albina moare.
Acul viespii nu rămâne în piele. Aşa puteţi identifica "vinovatul".

miercuri, 22 mai 2013

Sfârâiacul târgului


O vorbă din satul meu zice: ţiganul,  de foame, cântă, iar ţaranul, la necaz, înjură!
Aşa le potriveşte şi destinul. Un balaoacheş umbla brambura , cu maţele chiorăind, după ppc (abreviaţie blogistică pentru „poate pică ceva”! ) şi vede un ţăran, în curte, dând cu pălăria de pământ. ” Aha, gândi,  ppc!”
-Hei, cumetre, e păcat să înjuri aşa de cele sfinte! Nu auzise vorbele, dar le intuise, cu flerul poporului său intercontinental.
- Dă, la mine o bucată de fier şi ceva petru…şi-şi frecă burdahanul a suferinţă… ca să-ţi dau leac de necaz!
 Săteanul abia aştepta obiectul-ţintă al ocărilor şi se prinse în joc:
-Bine, dar,  de nu iese ceva bun, te fugăr tot satul!
-Bine, se învoi şi  flămândul. Înfulecă ceva, făcu foc aprig, înroşi fierul pentru un fier de plug, dar nu izbuti.
-Lasă, mai bine să-ţi fac un otic* fain! Mai ciocăni, mai îmbucă nişte firimituri, bău apă, şi tot nu ieşi-
-Omule, de foame dau greşit cu barosul …( că nu se inventase Barroso!), dar să ştii că un vârtej pentru lanţul porcului tot îţi iese!
N-a ieşit! Omul inventaria în gând toţi sfinţii ştiuţi, din calendar. Să-i canonească în capul ţiganului, care simţind pericolul, cu aceeaşi intuiţie, zisă mai sus, miorlăi:
- Sigur n-ai la casă un sfârâiac. Hai să-ţi fac unul de să mă ţii minte o viaţă! Concesiv, omul înghiţi sfinţii din prima lună şi aprobă.
Iar scântei, iar ciocăneli şi ieşi ceva, aşa, nici cui, nici pripon, nici altceva cunoscut.
-Ce-i asta, parpandulă? Şi ridică pumnul.
-Păi, un sfârâiac!
-?!?
-Când îţi vine păcatul să înjuri, iei repede sfârâiacul, îl pui în foc, apoi îl arunci în apă! Face „Sfrrr!” şi uiţi înjurătura!
Ţăranul  se înpotmoli în hohote de râs; estimp, ţiganul ieşea, deja, din sat.
………………………………………………………………………………………..
Anecdotă veche, plină de haz, maltratată de mine, aici, ca pretext salvator pentru ce urmează.
Primarele-june a umplut medeanele târgului de bulihari. De toate: pir, boz, palamidă,soc; junglă pentru bipede şi patrupede, la un loc. Fostele sere, mândria floriculturii oraşului, de peste un secol,(o sută de ani, omule!), rase de predecesor, erau uitate de târgoveţi pentru himera unui ştrand răcoritor. Ciocăneli, opinteli bugetare, scântei de la opoziţie: ioc!
-Extindem parcul, cu alei şi flori; iar răcoare. Ioc bani!
Acum, un excavator face munţi din betoane scoase din adâncuri. Cică, pentru teren modern de joacă.
Sfârâiac! Târgoveţii nu mai înjură. Primarele fuge de râs!

Ps: Corbii, cuibăriţi în parc, croncănesc bacovian; în traducere ar spune că se pune la cale concesionarea terenului pentru niscai viluţe. Sfârâiac?!?

*otic= sculă ţărănească de curăţat fierul plugului

marți, 21 mai 2013

RAUCA DE ALBINĂ


Sunt tot mai dese informaţiile despre înţepăturile de albine cu consecinţe,uneori , grave, stârnind o   psihoză mai mult sau mai puţin justificată.
De altfel, vara trăim o adevărată agresiune a insectelor asupra noastră: ţânţari, căpuşe, păianjeni, muşte, viespi, albine.
 Bt. Ştiri.ro reproduce un material  din„doctorul zilei.ro”, plin de soluţii naturiste împotriva acestor inamici şi sunt acceptabile,  multe dintre ele, mai ales, după principiul „cum nu ajută, aşa nu strică!”Voi dezvolta numai relaţiile omului cu albina, nu pentru a-i lua partea, ci pentru că suntem pentru totdeauna sortiţi la o simbioză care, dezechilibrându-se devine fatală pentru umanitate.
Einstein face o predicţie neliniştitoare: „ Dacă albinele ar dispărea de pe Pământ, omenirea ar mai rezista încă PATRU ani!"
Deci viitorul  speciei noastre nu depinde de (sau numai de) asteroizi, comete, vulcani, cataclisme geologice, invazii de extratereştri, penurie de combustibili şi ce mai ştiţi dv., ci de fragila (şi, uneori ) înţepătoarea albinuţă!
Ei i se datorează nu atât mierea, cât  ditamai 1/3 din hrana pământenilor. Reducerea agresivă a coloniilor de albine pe Terra ameninţă siguranţa alimentaţiei mondiale, comunică FAO.
 Alarmă în toată regula!
Deşi relaţia om – albină e dintru începuturi, insecta n-a putut fi domesticită, nu ne recunoaşte nici un ascendent asupra ei. Ne cere un pic de respect şi linişte, lăsîndu-ne, în schimb, să-i jefuim cămara de dulciuri.
Eu am intrat în sclavia albinelor cu vreo jumate de secol în urmă; le-am purtat în spate coşmeliile de pe Prutul Ripicenilor până la Mânăstirea Cucoş, sau Fântâna-Mare  din munţii Dobrogei; din zmeurişurile cu urşi de pe Dorna până în violetul de mentă din Insula-Mare a Brăilei şi în oceanul de floarea-soarelui de pe Bărăgan.
Cu certuri, înţepături şi dezmierdări, cu râuri de miere şi saci de polen. Cu de toate şi cu dragoste câtă se cuprinde.
De aceea mă simt  îndreptăţit  să adun câteva sfaturi de bună vecinătate între noi şi lumea albinelor.Le veţi citi mâine, probabil.

Ps. Celor câtorva sute de învăţăcei întru albinărit, cărora le-am promis că voi publica cursul acela lăudat şi ţinut lor, mă spovedesc, cu umilinţă, că n-am făcut-o încă.
Dar O FAC!

miercuri, 15 mai 2013

10.000 !

10.000 ! Nu-s nici euroi, la teşcherea, că de dolari nu pomenesc, nici gânduri bune, că ţi se face lehamite de atâtea, nici coji de seminţe, scuipate a lehamite la bucuria performanţelor tânărului guvern!
10.000- reprezintă accesările blogului de faţă. Începând din ziua nefastă a contractării activităţii  cu ducă-se-pe-pustii.
Păcat capital, neinclus în cele pe care le mărturiseşti la spovedanie, dar mai rău decât râia; cu cât te scarpini de tastatură, cu atât te mănâncă mai  al naibii!
La 5.000, am făcut mare bairam, consemnat într-o ruşinoasă postare, de epocă. Am dat de băut tuturor antialcoolicilor din târg, ( sincer , nu există  aşa ceva pe uliţele lui!); astăzi- comemorare, cu colivă!
Între timp, m-am cam lămurit, că vorbesc în pustiul undelor electromagnetice.
 Toţi pelerinii către New Age trec pe lângă blogul meu, cu ochii în neantul comunicării cibernetice, reduse, expresiv , la interjecţii şi la semne de punctuaţie; nu lasă nici măcar un răhăţel, cât un pixel, pe proprietatea mea, sfinţită de Constituţie.
Nu că aş fi obsedat de dialog şi de celebritate, dar,  în sat la mine, dacă stai la poartă, trecăreţii îti dau bineţe. E de bun simţ. Aici--nu!
În schimb,  muştele de  rahat mare,  au năvălit, precum popoarele migratoare, pe câmpul primit în folosinţă de la Măria-Sa, Google: din Olanda, SUA, Turcia, Rossia, India; şi-mi împroaşcă ecranul cu poze suprapornografice, cu reţete de hapurile pentru fericirea eternă, cu premii virtuale de la Royal Bank!
Ba, un ciudat mi-a umplut ecranul cu sfaturi de redactat o postare ca să devin celebru. Într-o englezească din care traducătorul meu automat a scos un sonet shakespearean.
 Sper, ca la împlinirea a 20.000 de accesări,  să iau Premiul Nobel, pentru blogistică!
 Că am mare nevoie de milionul ăla însoţitor.


luni, 13 mai 2013

Frustrările unui veteran imaginar de război


ARGUMENT
Trec printr-o etapă grea! De pe 10 mai. Dacă ar fi vorba numai de-o zi, aş avea leac: strâng un pumn de praf de pe uliţa mea,cum de unde, din municipiu! Cum uliţă în municipiu, păi nu-i stradă! Cum praf, păi stă straturi-straturi, nehrentuit de mătură, din şanţ în şanţ!
E şi o logică a situaţiei: casa în care stau e ditamai monument istoric; uliţa care o poartă în cârcă , are numele casei ( nu al meu! ) şi trebuie tratată cu respect.
În consecinţă, specialiştii de la muzeu notează,  anual,  înălţimea prafului, fac studii stratigrafice docte pentru viitoarea monografie a Târgului-Doamnei, fost Târgu-lu’Botăş.
 Şi mă întorc la soluţia cu praful pentru alungarea unei zile grele din viaţă. Păi, iau praful, îl arunc peste cap, în uliţă şi zic: „Du-te la dracu’,  zi proastă!” Şi se duce.
Dar starea mea, de-a-n boulea, are cauze multe şi subtile; trebe mult prea mult praf.
Explic: nimeni n-a vrut să răsplătească contribuţia mea la al doilea rezbel; onor guvern nu  m-a trecut la penzia de o sută de milioane, ca pe toţi caporalii care au dus răcuţii la prăşit sfeclă, la cules porumb şi la alte bătăi şi bătălii consemnate în cronicile militare.
Regele nu m-a înşirat pe aţa decoraţilor lui prinţ Duda; pe Merkel aş fi refuzat-o, că-i aşa de urâtă, încât se prăbuşeşte inexorabil indicele demografic al Reich-ului.
De la  Putin nu mă aşteptam la onoruri , că în hârţoagele lui de „ voina” mi-s trecut cu cruce neagră ( deşi cântam de la şase ani „Katiuşa” de tremurau pietrele pe Putna Seacă, unde ne-au ajuns tancurile ruseşti ).
„Raţvetali iablonii  i gruşii,
Paplâli tumanâ nad recoi;
Vâhadila na bereg Katiuşa,
Na vâsokii bereg , na krutoi! (N-am alfabetul rusesc la îndemână!)
Iată de ce mă simt frustrat.  Şi  am să-mi arăt dreptatea prin redarea câtorva crâmpeie din faptele mele de eroism. Ele vor apărea aşijderea merelor care cad când se coc.
Ps.  Aşteptând decoraţia regală, la 10 Mai am pus la poartă un tricolor, mititel, nu de şase hectare, cum  îşi va cocoţa unul, la Clinceni, Felix,  că patriotismul meu n-a ajuns aşa de zdravăn, ca al lui!

sâmbătă, 4 mai 2013

În aşteptarea Paştilor


În ajun de Paşti, am fost nevoit să stau strâmb, (mai exact, cocârjat de şale de la munca s/zilnică!) ca să judec drept:  am merit , prin ani, bucuria luminii Învierii să-mi pătrundă în tainiţele sufletului , ori ba?!
Cu ruşine, răspund: NU!
Şi nu pentru păcatul de a fi fugit de la spovedania înţeleptului popă din sat, care abia aştepta să aplice cu asupra de măsură mijloace iscusite de penitenţă. Ne era vecin, prieten cu tata. Şi avea o livadă, Doamne, a Raiului şi o fată şi mai roditoare. Mă temeam de întrebările lui, legate de ambele bunuri; şi ce bunuri!
 Biata mamă bănuia câte ceva, când  vedea cum mă codeam  să păşesc în cerdacul casei părintelui, unde se făcea judecata.
-Du-te şi tu la schit, la călugarul P. că tare vă mai loviţi la taclale. Am mulţumit cerului pentru gândul trimis mamei, i-am cerut iertare şi pe fugă!
 Până să ajung la schit, intram într-o pădurice, năpădită de ciuboţica-cucului  şi înnebunită de dialogul proprietarilor de ciuboţele: cu-cu!; cu-cu! Pe zeci de glasuri.
M-am lăsat, involuntar, pe-o rână, ca să număr câţi bani aveam în buzunar , la primul auzit de cuc; parcă patru monede cu capul regelui Mihai. Şi cântau cucii şi cântau , picurând somn proaspăt de primăvară.
 M-a trezit  un cuc, pus pe şotii la o palma de capul meu. Se terminase totul la schit şi câteva băbuţe  băteau cărarea spre sat. Mama, cu trebile pe cap, a mormăit ceva. Soră-mea, mai mică, inamicul public numarul unu, a ginit ceva neregulă. M-a costat două capete de rege, ca să tacă.
Nemernicia din mine şi-a arătat, însă, colţii cu  încă ani în urmă. Şi mă spovedesc domniilor-voastre, ca  popii din sat.
Cu postul mare am dus-o greu. Ocnă, nu alta! Aduc mărturie şi o postare anterioară- „Lăsata Secului”! De pe atunci am înţeles că nu fac faţă lăcomiei.
 Mama, slăvită fie-i înţeleciunea, făcea cozonaci inegalabili. Şi ne ştia pofta. Îi dădea soră-mi bucăţi de aluat să facă şi ea unii, mai mititei; şi păscuţe!
La scosul din cuptor, aceste bunătăţi erau lăsate mai fără pază şi şterpelite de mine.
 Soru-mea, acum zâmbind din  cer, la pătărăniile mele,  venea la împărţeală şi lua, autoritară, partea leului.
Şi merita, pentru că a găsit o soluţie excepţională de grăbit înghiţirea copturii furate.
În grajd , cu  ugerul doldora de lapte,  îşi aştepta viţelul Miecurica, vaca noastra, numită aşa, pentru că fusese fătată într-o miercuri.
Era blândă şi avea cei mai frumoşi ochi din lume, pe care şi i-ar fi dorit orice femeie, cred.
 Ne aşezam de o parte şi de alta a ugerului, luam câte o ţâţă între degete, muşcam hulpavi din cozonac şi storceam  în gură regescul lapte cald. Până când burţile ne erau atât de pline, că omorai uşor un purice pe ele.
Şi se tot mira mama că de  ce nu dă Miercurica semnale să-i fie adus viţelul înfometat, la supt!



vineri, 3 mai 2013

De la Ziua beţivilor, la Ziua muncii ( II )


Sărbătorii de Armindeni  i s-a mai zis şi „Ziua beţivilor "din motive perfect legitime: vinurile mai fragile sau cele rămase în butoaie începute erau în mare primejdie; căldurile mari ( mai alaltăieri erau 30* C) le depreciază rapid, iar rumânimea nu poate suporta aşa ruşine. Trebuie grabnic băute. Şi nu de unul singur, ci  la clacă. Aşa că,  la vremea soarelui de-o suliţă, satele se agită; câteva şarabane, adică nişte cară burduhoase, trase , la nevoie de patru boi, colindă uliţele şi strâng balercuţele cu vinul sorocit  lichidării. Câţiva flăcăi de strânsură le aburcă peste draghină şi le cetluiesc bine, cu otgoane de tei.După şarabane, vin gospodarii cu toate cimotiile lor,” cum li-s anii, cum li-i rangul”. În grupuri gureşe, femeile tăbârcesc  panere cu tot ce era de frupt,  prin podul caselor, la afumat. Locul de popas e bine fixat din veac: poieniţe năpădite de florăraie, margini de ape,hanuri străvechi, cu legende viforoase.
Şi să te ţii, Ioane!
Totul, dar absolut totul, este devorat, sorbit, până în târziul nopţii. E mare păcat să se piardă ceva. Doar firimiturile sunt menite păsărilor cerului , iar din ulcelele duse tremurat spre gură se preling firicele de băutură:”să fie pentru sufletele neamurilor care, demult, au poposit în ăst loc!”
Te cruceşti de mirare; unde au dispărut cele aduse?
 Simplu: mama ne-a  dezvăluit esenţa teoriei, când ne silea să mâncăm totul din strachină; „decât bucate stricate, mai bine maţe crăpate!” Asta era filosofia populară a dispariţiei alimentelor.
 Vinul salvat de la borşire, s-a cocoţat în creştete şi face tot felul de tumbe, cu stăpâni cu tot.
 Şi începe marea întoarcere spre case. Slugile lasă balercuţele la locul de popas, pentru a doua zi. Acum au probleme cu urcatul stăpânilor în şarabane- claie peste grămadă. Unii se îmbăţosează că urcă singuri, dar se lasă repede ajutaţi. Pe draghină, înşirate ca rândunelele pe sârmă, stau femeile, mai stăpâne pe ele însele; ori mai rezistente la beutură, ori mai cumpătate. Greu de zis!
După cum vedeţi, Ziua beţivilor n-are nimic peiorativ la români. E o soluţie pragmatică la un necaz cu vinul pârdalnic, gata să se strice. Şi aşa ceva nu se poate.
 Aţi înţeles că v-am relatat ceva trăit, la un Armindeni real.
Am să va redau şi scene de Armindeni la târgoveţi. Ne-au lasat însemnări Ion Ghika, Al. Russo şi mai puţin celebrul N. Vatamanu, într-o istorie a Bucureştiului:
„În Cişmigiu, petreceau Armindenul tineri zurbagii, printre care se găseau şi beizadele. Veneau însoţiţi de femei dispuse să le risipească aleanul”. (v. Mazăre sau Vama-Veche,astăzi!).
„De Armindeni,era plin de boieri, în pădure la Băneasa. La o bătaie din palme,se iţeau dintre tufari robii cu feţe tuciurii şi cu zâmbete de poruncială ( ce frumos zis!), purtând pe talgerele de aramă gustările pregătite din vreme”.
Şi ca să vedeţi că nu-i nimic nou sub soare, Alecu Russo asculta fermecat manele, pe care le acompania cu pocnete de pistoale şi cu oftat de amar. El le aprecia:” dulci, mângâioase şi dureroase, de rup inimile!”
Dar timpul ne-a trecut de la ziua unui Făt-Frumos tracic, la cea a beţivilor de nevoie şi la celebra zi a muncii.
 Ultima a venit prin împrumut, ca zi de luptă, nu de petrecere., prin 1889.
Ce a ajuns, ni-i încă proaspăt în minte şi ar fi păcat să vă stric plăcerea Zilei beţivilor, atât de necesară românimii, ameninţată cu stricarea vinului!

De la Ziua beţivilor , la Ziua muncii ( I )


Puţinii mei cititori s-or trezi intrigaţi de paradoxul din titlu. Puţintică răbdare nu strică, după dezmăţul culinar de zi-ntâi.
Până şi Sânchetru o fi făcut scurtă la mână nemaiprididind să vă noteze păcatele de frupt făcute ieri la iarbă verde. Chiar l-a rugat pe Sânilie să sloboadă din amnarul ceresc niscaiva fulgere şi ropot de ploaie; numai că acesta s-a împidecat de coada unui cotoi din Rai şi a vărsat polobocul cu apă peste Litenii Sucevei, de-au crezut bieţii creştini că-i Potopul.
În rest – o zi memorabilă, cu nori de fum de la mititei ( că aşa se cheamă!), cu aburi de beţie şi cu puzderie de păcate mai mărunţele.
Aşa-i de Arminden(-i) din veacul vecilor!
E o sărbătoare a poporănilor carpato-danubiano-pontici, cu rădacini dincolo de anul unu (d.Hr.) şi , a începe osteneală,  de a cotrobăi  prin ungherele altui ev, după atâta veci,… să sparie gândul. (Mi-am adaptat stilul după Miron Costin.)
Învăluită în taină, circulă o credinţă despre cultul cavalerului  trac,  venerat de geto-daci. O zeitate a vegetaţiei, a seminţelor din  care ţâşnesc la lumină şi căldură plantele.
Un fost coleg , C. Scorpan, cu capul baniţă de ştiinţă, a avut şansa să descopere şi să studieze câteva lespezi de marmură cu chipul misteriosului cavaler, în goana calului.
Prin acele timpuri stau rădăcinile sărbătorii de Armindeni, păstrată cu sfinţenie prin timp şi sorocită pentru întâi mai. Cum se va fi celebrat timp de vreo două milenii, prea multe nu stiu. Abia de prin sec. al XIX-lea s-au păstrat amănunte. Presupunând că prin conservatorismul  poporului nostru bine probat, timpul n-a prea influenţat mult asemenea practici, putem face multe aprecieri destul de veridice.
Practicile de Armindeni sunt de tip apotropaic, adică de protecţie mistică împotriva duhurilor rele.
Gospodarul se scoală când se crapă de ziuă şi culege în căuşul palmelor rouă de pe iarbă cu care se spală pe faţă, invocând paza de cele rele. Apoi pune în faţa casei o ramură sau un copăcel taiat din pădure care îl va proteja de grindină. Ramura rămâne înfiptă acolo până la seceriş, când este arsă în focul din cuptorul unde se coace prim pâine din grâul cel nou!
Ca şi-alte bune obiceiuri româneşti, cavalerul Trac, protector precreştin al holdelor, vitelor, este suprapus de personaje creştine , mai ales de Sângiorgiu.
De altfel , anul agricol era împărţit în două anotimpuri pastoral- agreste, sub protecţia a doua personaje: Sângiorgiu – vara şi  Sânmedru—iarna.
Dar să revenim la Armindeni, care mai este numit şi „ziua pelinului”. Tineretul strânge pelin în floare,pentru măturiţe folosite în casă contra puricilor şi ca să alunge bolile. Culegătorii rostesc descântece de invocare a miracolului mistic:
„- Bună ziua, Pelin mare,
Domn mare!
-Mulţămim dumitale!
Şezi.
-N-am venit să şez
Şi-am venit să scot
44 de draci ai tăi,
Cu boalele din casă!
Cu floarea de pelin  se prepara celebrul vin-pelin roşu.
 Oamenii ies cu mic, cu mare,  la iarbă verde ; cu damigene şi  de-ale gurii, străduindu-se să dovedească până la ultimul strop, pentru că se crede că dacă mai rămâne , se borşeşte, face floare.
Grea mai devenea întoarcerea , în seară, acasă; că se încurcau rău toate cărările.
 De aceea, Armindeni mai era numită şi „Ziua beţivilor”!