marți, 3 aprilie 2018

LEGENDĂ APOCRIFĂ


                             
         Sau  despre „Florile mele din ograda de acasă” și
„Moldova bisericuțelor de lemn”

Cică, Preabunul, Făcător a toate, se simțea  obosit de fericit, de atâta mers pe coclaurii moldavi.
Îi erau dragi oamenii ceștia, din crâmpeiul de ogor, în care  rodea, spornic, credință cuvenită.
Colinda locurile, mai ales, în aceste zile, adânc pomenite.

Lângă el, Sânchetru tăbârcea un cărțoi cu pacatele lumești, din care, la semn nevăzut, ștergea cu buretele, păcatele acelora care se căiau estimp.


Și-i mai plăcea Domnului să treacă prin Moldova, că-L așteptau, povârnite din veac, prin locuri miraculoase, bisericuțe de lemn.

Ridicate din adâncă și curată credință, sau mustrări de păcate, de domni, monahi, boieri, sărăcime.

Și rânduise, tot Domnul ca aceste „căsuțe” ale Sale să fie numărate și trecute la regula catastihului  de  o oamă cu vrednică nevoință într-ale scrisului.

De atunci, copila bate drumuri desfundate, poteci bolovănose, codri cu înfiorări de fiare, și tot numără , și se încurcă și o ia, cu râvnă, de la capăt.
Că-s pitite prin neguri de vremuri sau  printre steiuri de prăpăstii, cum se fac nevăzuți pusnicii, ca să nu-i tulbure din rugăciunea bună, nimeni.

Le ia copila, în vârful peniței, imaginea și povestea, adesea dramatică, le zâmbește  a bună revedere.

Și a alcătuit  și un cărțoi, pe care abia îl urnesc doi anahoreți citeți, în preaputernică slăvire, rodniciei râvnei.
Dar cred că mai sunt alte multe- multe de găsit, prin locuri nemaigândite.

Așa că mă aștept la grabnică adăugire și prețăluire
a lucrării, încât bibliotecarii or să primească spor îndoit pentru ruperea brațelor cu așezarea cărții în raft!

Dar ce legătură e între ce-am scris până aici și subtitlul cu „ Florile…”?!

Este!

Oama sub grație divină a fost supărată  de mine, pentru o poză, pusă pe freamătul eterului : o tufă de aur floral, care își zburda potopul de petale în grădina de-ACASĂ.
„Corni înfloriți”- zice ea.
„Nu-s deloc corni, ci altă buruiană”, mârâii eu.
„Eu mereu  am  zis CORNI!
 E Cornul meu, din care plouă cu aur!”

Și Domnul, cu lacrimă de supărare pentru Oama sa, care se  nevoiește sisific* să numere  frumusețea căsuțelor,  mustind tainic de minune cerească și însumate, în MOLDOVA BISERICUȚELOR DE LEMN-- Domnul, zic, a legiuit părerea ei.:
                             AMIN!

Estimp, Sânchetru A scrijelit în Cărțoiul din traistă, ușurat de păcatele celorlalți, în aceste zile, la pagina mea prea plină, încă un păcat, adăugând cu majuscule:
                           DE NEIERTAT!
Așa că, de azi, pentru mine, tot ce poartă aur în petale, fie ploiță, adică Forsytia, fie Kerrya Japonica, fie c …găinii , fie sânziene, toate s-or chema CORN!   


  • Sintagma „ se nevoiește sisific” am scris-o cu ciudă, pentru că stăpâna cornilor și a cărții despre mânăstirile de lemn m-a pus să nevoiesc vreo 2 ore, ca să înțeleg semantica misticii ortodoxe a cuvântului     „nevoință” ( =străduință grea, dar acceptată cu bucurie tainică în îndeplinirea sarcinilor monahale.)
 Nu știu de ce  oi fi adăugat și un nume păgânesc –„ sisific”!





marți, 20 martie 2018

ÎNTÂMPLĂRI DIN VIZUINĂ ( II )


Greu de îndurat traiul, ascuns în vizuina acestei ierni șturlubatice ,după ce te-ai înmuiat, în urmă cu doar o săptămână, în aurul soarelui de Păresimi.
Așa că păcălesc zăpada potrivnică și scot periscopul ochiului, ca să surprind văicăreala neamului. Și ce de sudalme, ce de  zvârcoliri năvălesc din țara răvășită de vreme și, mai greu, de vremuri.
Am luat , sub cojoc, câte ceva din presa online
E mai ușor de folosit . Că este acorporală, cam ca aerul puturos de sub cojoc și cu aceleași „arome”.
Când să adorm de profunzimea „presei”, sar ars de un cuvânt nemaivăzut / auzit:

BORDELINE.

A  nu-l lăsa la toți dracii?!

-Scoală, Ioane și răscolește sacii cu vorbe, că te  spurcă „cucul cel armenesc”, rămas de la humuleștenul pe care ți-i ciudă că  și-a depănat Amintirile!

Cu osârdie , găsesc vocabula într-un lexicon de psihiatrie. ( Țin cartea asta mereu sub pernă, ca să aflu când dau, de n-oi fi dat, în mintea cea de pe urmă. )

Buclucul a început din pricina unui fin analist al simptomelor  bolii neamului, care ne trage spre râpă. El decide că „românii sunt un popor BORDELINE”!

    O FI DE RĂU?...O FI DE BINE??

Trag dicționarul  la vedere și, cu ușor tremur de inimă, aflu că boala îsi ia numele, nu și esența, din – nici se putea altfel – engleză, cu accepția „de graniță” și se abreviază BPD =bordeline personality disorder.

Stați o clipită: merge- mănușă, la noi: că ne întâlnim la toate; la granița civilizației moderne, la cea sărăciei, a lenei (lasă-mă să te las!), la marginea deznădejdii, a democrației, a speranței de viată si a celorlalte „fericiri”!
 Sar fuguța la definiție, cu nădejdea că nu s-or potrivi notele definitorii cu cele zise de mine , mai sus.

Bordeline=tulburare prelungită de comportament, activă la persoanele peste 18 ani
și care se manifestă prin:
·         dificultate de control al emoțiilor;
·         stare accentuată de revoltă;
·         imagine distorsionată despre sine;
·         tendința de a se crede fără valoare, imperfect;
·         subminarea propriilor reușite;
·         impulsiv, respinge pe cei din jur și antagonic în dispoziție,
 deși dorește, disperat,relații, afecțiune.

N-are leac. Nici chimicale, nici buruieni, nici descântece!

ESTE SOCOTITĂ BOALA SPECIFICĂ ANILOR ’010-’30 (Pe bune!)

Și o întâmplare cu noroc: Un psihiatru genial – Linehan-, el însuși bolnav, a intuit o terapie, pe care a numit-o „ minte înțeleaptă”.
S-a și a lecuit, iar până mai ieri, și vreo 10.000 de tulburenți:

 Pacienții , relaxați  (noi suntem!) își urmăresc respirația adâncă, urmându-i intens drumul până  la organul țintă, considerat vinovat de stricăciune (la noi capul e vinovat! în el dăm!).

Și , fără glumă, intrăm în Evropa adevărată, cu capul sănătos…pe umeri.

Notă: Cum se poate ajunge în Capitală, dau fuguța cu soluția la primministreasa rotund coafată; îi dau leacul pentru neamul nostru  bordeline.
 Și devine Ioana de Arc a României.

Până atunci voi, cei 2-4 cetitoti, respirați adânc. Cu capul. Să fiți în fruntea neamului.

 Și încălecai…



duminică, 18 martie 2018

ÎNTÂMPLĂRI DIN VIZUINĂ ( I )





În zi de Sân’Alexii, când se zice / crede că Ocrotitorul lumii din ghizunii  primește defilarea supușilor săi, mai ales șerpi, urși și altecelea, în zi deAlexii, zic, destup intrarea  vizuinii mele din dotare, ca să măsor potopul de zăpadă adus as’noapte de semințiile barbare de la Pol.

Și mă bucur, că-n ajun, am adus o poală de tuberculi stranii, dintr-un mușuroi de pe grădină.
Guliile, napii porcești …și cu alte nume fistichii, fac bucuria amintirilor mai tuturor acelora care „au purtat opinci” și poartă toată viața lor, chiar ajunși academicieni, stigmatul ofensator de „țărani”.

Trag zăpada pufoasă ca astupuș  pe gârliciul ascunzătorii și mă dedau plăcerilor ascunse în adeneul copilăriei din alt mileniu ,  alt secol.

Scot la ronțăit bunătatea  de gulii, salvate de la nămeții nopții.

 Și mă trezesc, dus într-o clipită, în primăverile acelui timp, când pe la  Păresimi (Miezul Păreților),miezul postului, adicătelea,  încercam cu tălpile goale, dacă s-a aprobat porunca sfântului de mai sus ( din cer! ), de ieșire la colțul ierbii.

Mai întâi și-ntâi, formam ceata, podghiazul încă androgin, după criteriul uliței de adresă. Alegeam capul și judele =legiuitorul, singurii răspunzători în fața victimelor șotiilor de peste vară:
-M-o pus Nicu:  să dau în geam, să fur verzăruri ( pentru cufureală), la canonitul pisicilor.
Și… și…

Și făceam proiecte, sofisticate și cu juruieli de împlinire, până la prima zăpada a iernii. 

Erau, mă jur, acum, mai realiste și mai operaționale decât (vai, ce „barbarisme neadecvate epocii de atunci!) decât cele ale guvernelor efemere de azi bată-le să le bată…

Prima năvală … prima bucurie ne era otrocolul prin grădinile vecinilor, în căutarea guliilor. Le săpam cu bățul, cu ghearele din dotare-iernare, le puneam în poalele cămeșoiului de cânepă (pe atunci nu se fumau frunzele cânepii, că rămâneam fără izmănuțe; încercam cu mătase uscată din strujeni=coceni).

Ne adunam, în fugă și, la adăpost de curenții încă reci, în vreo risipitură de coastă, începeam ronțăitul prăzii.
Ritualul era același,  an de an: * ne făceam  scăuieșe în pământul râpii, după rang,
                                                     * adânceam la/între picioare o gropiță ușor de apărat de furii megieși;
                                                     * luam  „fructul”, îl ridicam spre soare și-l scrutam atenți, să-i  savuram transparența violeta a mugurilor țuguiați;
                                                      * ștergeam țărâna de 2-3 ori, pe cămeșoi , de formă;
                                                      * mușcam hulpavi, până ce istoveam toată prada;
                                                      *începeam iscodirea granițelor, la vecinii mai avuți sau mai înceți la masticație.

Și începea războiul de întregire a rezervei.

Astăzi știu multe despre poreclita gulie porcească. E la modă, ies din ea bunătăți neimaginate .
 Și mai lecuiește, pe negândite, tot felul prăpădenii, în cap cu diabetul zaharat.

Pe domnește, i se zice TOPINAMBUR. Are lungi și captivante istorii.
Ba chiar și o statuie din bronz, prin Franța!

Notă: Când sfântul șerpilor, va zice din clopot, noua ieșire  din vizunii  vă mai spun câteva pătărănii despre miraculoasa „fructă”!
A!  Și uitam: pe acelea aduse aseară le-am hăpăit aidoma ceremonialului …





sâmbătă, 10 martie 2018

Ce-om fi fost și ce ajungem



Căutam astăzi o informație despre cea mai catastrofală dezlănțuire a iadului din măruntaiele pământului peste bicisnicul și visătorul om.
Nicio legătură cu oareșice  vânzoleli mitice (adjectiv drag ardelenilor, derivat după Unire, din Mitică, al lui Caragiale!) de pe malul Dâmboviței.

Aveam în tărâța  memoriei un nume ciudat – Krakatoa  ( update:  Krakatau, cică, cel mai destructiv vulcan, care , în 1883 se sumețise să îngroape, apocaliptic, neamul lui
Adam.
 Dar nu, nu-mi era deajuns.
 Am insistat!

Așa am ajuns în preistorie, unde  Întelepții-Înțelepților (spendid superlativ!!) adică Strabon și Platon, localizau un vis de civilizație – Atlantida, îngropată în apele Mării Egee.
Și…
Și ce ?!

 Adevărul.

 Cel mai mare vulcan al Europei -  THEIA  - a produs o explozie, se zice, cam cât 1000 de bombe atomice, tip Hiroshima, și de 3 ori mai puternic decât mizilicul de Krakatau; cu vreo 3500 de ani în urmă.
 Două consecințe memorabile:
-          Atlantida – visul mitologic al tinerei umanități zace în adâncuri, înflăcărând imaginația corăbierilor  ;
-          Exegeții moderni ai Bibliei pun desfacera mării, ca să treacă evreii lui Moise, pe seama presiunii suflului exploziei.

Și…?!
 Și, din râgâiala  Vulcanului a ieșit un sfârâiac de insulă – Santorini, unde se îngrămădesc turiștii,  care după ce se ghiftuiesc cu minciuni și  Ouzo visează Edenul Atlantidei, de sub picioarele lor.

Și…
Mucaliții râd că pe buricul de insulă„ sunt mai multe biserici decât case*, mai mult vin decât apă și mai mulți măgari decât bărbați!”

Ca la noi?!
Din cele 6 sate ale insulei,  Pyrgos are  75 de biserici și doar 60 de case.

vineri, 2 martie 2018

ȚIGAN - cuvânt izgonit din limba română



Îngropăm înțelepciunea  populară, de dragul unui moft!
 Țiganii s-au cerut romi ,ca să fie egalitate între neamurile lui Adam!
Au  și  sărit salvatorii năuci din Balamucul Țării să dea ucaz peopotrivă.
Și au scris: Să se cheme „romm”! Că-i plină Roma de ei. Și cu doi de„r”, ca să fie mai cu  moț decât românii.
Ceea ce e deplin adevăr, cu dreptate!

O comisie- ceva stă cu ochii pe rumânii pizmași, să-i prindă dacă uneltesc contra noilor
„ rommani” ( ce nobil arată!), să-i prindă că mai au în subconștient vechea denominație etnică de „țigan”.
  Și – la ocnă cu pricinașii.

Am scris pe-aici-pe undeva, de ce IUBESC eu țiganii și nu-i insult cu porecla votată de aleșii mei.

Dar ieri , 1 martie, de MĂRȚIȘOR, altă bazaconie ce ne va fi scoasă, prin lege, din cap, s-a produs o crimă.

Un fel de PAȘĂ de UE, a venit la București , să ne sfătuiască, jignitor, să nu se mai amestece , la noi, „politicul” în treburile juzilor.
 Bun diplomat,  sfătuitorul, cunoscând  rafinamentul cultural-sportiv al capilor- cheloși, (să se vadă crierii) – mustăcioși de la noi,  a îmbrăcat povața într-o  metaforă greu de priceput:
…cică politrucii naționali aleargă de vreo 28 de ani la marathonul statului de drept,  și mai au o sutică de metri; dar se împotmolesc, gata s-o ia ca racul!
Fiecare a înțeles ce-a vrut / putut.

Par egzamplî, o fătucă, de curând pensionată dintr-o șefie, a transpus învățătura, într-o parabolă neaoșă, dar ilegală. Cică  …ar fi zis, oaspetele,  că ne înecăm CA ȚIGANUL  LA MAL!
Blasfemie cumplită! …La ocnă cu ea!
------------------------------------------------------------------------------------

 Numai că acest incriminant substantiv, ȚIGAN, stă atât de adâncit în gândirea noastră, încât a creat podoabe adânci de gândire și frumusețe, care fac mândria prigonitului popor român.
Mii de toponime, mii de zicale și proverbe, vorbe de duh, reflecții existențiale și-au încremenit cristalele prețioase în tezaurul nemuritor al limbii,  având ca nucleu această vocabulă, azi prigonită
Și țiganii pot fi mândri de aceste valori!

Mai jos, dau câteva exemple despre țigani, dintr-o monumentală lucrare cu proverbele românilor . (I. Zanne- „Proverbele românilor”)

 CÂTEVA DINTRE SUTELE DE ZICERI DESPRE ȚIGANI, CUPRINSE IN
"PROVERBELE ROMANILOR"

-I-i frică ca țiganului de albină.
-De aia n-au țiganii biserică.
-Un țigan spune adevărul o singură data și, apoi, se caină toată viata.
-Bani au și țiganii,numai că nu au și omenie.
-Țiganul dă cu ciocanul si face banul.
-Si-a mâncat cinstea, ca țiganul biserica.
-Fereasca-te Dumnezeu de romanul ciocoit si de țiganul boierit!
-Ovrei prost si țigan cinstit, nu se poate!
-Dintr-o iapă țigănească, iese un cal boieresc.

Notă ascunsă, de citit numai pentru Comisia de discriminare „Recunosc, responsabil, că mănânc, când am, MUȘCHI ȚIGĂNESC și îmi place floarea buruienii  PIZDA-- ȚIGĂNCII!”*


Pizda țigăncii | Ierburi Uitate

https://ierburiuitate.wordpress.com/2014/03/06/pizda-tigancii/
 - PIZDA-ȚIGĂNCII. Lamium purpureum. Plantă erbacee anuală din familia Lamiaceae, genul Lamium, rudă cu urzica  moartă (Urticaceae), cu care se aseamănă și cu care poate fi confundată datorită frunzelor similare - înainte de faza de înflorire, căci florile au aspect diferit. Flori violete...

miercuri, 14 februarie 2018

În prag de Lăsata-Săcului


   De mic, am fost un păcătos, dăruit burții. Poate de asta n-am uitat chefurile pantagruelice care  precedau despărțirea de lumea de „dulce” și intrarea în asceticul Post-Mare.
 De aceea nu pot uita petrecerea de Lăsata- Săcului,  la gospodăria bine așezată a bunicului
 dinspre tată.

  Om bogat, cu relatii privilegiate. În sat și primprejur. Jumătate din comunitate era formata din fini și cumetri... Care veneau , cu respect și, mai ales, cu poftă, la chiolhanul « de dulce » din acareturile bunicului, dezmierdat « Moș Nică », să-i sărute mâna!

   Cu câteva zile înainte, bunica nu mai avea somn. Își strângea ajutoare pricepute si pregatea numai bucate consacrate evenimentului.
 In seara menită, se adunau 20-30 de petrecăreți, în frunte cu popa,primarul, învățătorul și se așezau pe laițe cu măcaturi, la mese improvizate din lătunoaie. Dupa ritual: « cum li-s anii, cum li-i rangul ».
  În țipăt de viori si zdrăngănit de cobze, purtate țanțoș de cumetrii-țigani, din Pârlita, se făceau urările cuvenite, cu pruna galbenă, învechită, care nu prea avea păcat de oprire, în familia mea, nici măcar în postul de șapte săptămâni !

   Și se infierbânta ospățul.

   Făceau cu ochiul, mai intâi, colțunașii burduhoși de atâta brânză, impinși pe gat de țuica din hectarul de goldane de Dupădeal. Tăvăliți, coltunașii, prin unt ori smântână, la voie.
   În străchinoaie vărgate de lut, tronau pastrama de berbec, curcanii și alt păsăret care se jertfiseră, ca să-și salveze timp de șapte săptămâni de post neamurile din cotețe.
 Totul era devorat cu falsă indiferență, accentul căzând pe vinul licoros de fragă, care nu mai avea timp să-si etaleze mărgelele.

 Țiganii lălăiau, unii meseni ieșeau la joc ; cei mai multi nu se ridicau(nu puteau ?!) ; dar tropăiau la mese, cât puteau din picioare, ori se legănau in ritmul jocului și-și îndemnau soațele să-l joace pe cumătrul / nașul Nică.  Care învârtea, vesel- deodată , sub « răutatea aluziilor cu văzutul puței 
finuțelor », câte 4-5 mândruțe.

   Târziu, dar riguros inainte de miezul nopții, musafirii se duceau (mai degrabă erau duși de nevestele mai suferitoare la chef) spre case. Păcatul mă indeamnă să adaug adevărul că popa dădea tonul plecării, spre împotrivirea șovăielnică a celorlalți, care motivau că nu  aud cântând cocoșii a miezul duhurilor.
   Popa își zburutucea  mătura bărboiului a lehamite: „ Păcătoșilor, Iadul o să vă înghită!”
   La astă muștruluială,  fumeile speriate, iși făceau cruci repezite ,  tăbârcind bolovanii de bărbați și sugrumându-le din gâtleje cântecele porcoase, necuvenite inceputului  de prohibiție a dragostei. 

Bunica suporta, mai departe, greul : spăla bine, cu leșie, străchini, linguri și linguroaie de lemn, oalele si le urca în podul casei.
Tot de  acolo era adusă în blidare, « vesela » absolut nouă, pentru folosința de post.
 Abia in zori se aciua si ea pe un colț din patul posedat abuziv,da-a hoarța, cu sforaieli, de capul casei.

   Si începea Postul Mare !

   Numai eu rămâneam gata să dau iama prin chiupurile cu afumături ; de unde scocioram cu degetele,numai macra si cârnații ; și-mi astâmpăram setea cu ouă crude,din coșărcile uriase.
   Mam’bătrâna se prefacea că afla abia in Săptămâna-Mare,când mă probozea și mă trimitea la spovedit, unde Vrednicul nostru popă asculta, zâmbind, jălania mea de căință, imi sorocea "mătăniile" cuvenite, să mă scoată curat de păcat.
 Pană a II-a zi,când recădeam in vinovăție!
 Așa n-am putut eu deveni vegetarian. Nici măcar in Postul Mare!

   Pare copiat din Creangă; dar a pus punct bănuielii adâncul George Călinescu: Humuleșteanul a scris despre „copilaria copilului universal".
   Deci  ca și mine”!

   Fie pomenite chipurile bunicilor Nică și Catinca, pe care-i / le uit prea des, în vremelnicia mea fragilă!
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
   Notă:Textul e mai vechi, dar recitindu-l, am înțeles că mai proaspăt, n-aș putea isca altul.

4 comentarii:

  1. Ce de amintiri mi-a trezit povestea aceasta...
    Parintii mei faceau cate o Lasata-Secului in fiecare saptamana si se lasa cu valuri de vodca sau tuica batrana pentru domni si cu lichioruri parfumate pentru doamne, cu cantece si cu povesti vanatoresti. Tot din vanatoare era si carnea de care noi, copiii, nu ne mai saturam. Din pacate, numai de cateva ori in viata am avut ocazia de a ma bucura de macra si carnatul de la untura. Asa-i cand te nasti si cresti la bloc... :( Dar as putea spune ca avantajul e de partea mea: inca imi mai mentin silueta de domnisoara. :)))
    RăspundețiȘtergere
  2. Numai când avem înțelepciunea rememorării celor trăite ne dăm seama cât de bogați suntem! Mă bucur că te bucură silueta de domnișoară!
    RăspundețiȘtergere
  3. Ce frumos trebuie să fi fost. Eu nu-mi aduc aminte să se fi sărbătorit Lăsata Secului, de fapt în Ardeal nici nu se spune așa, ci ”prinderea postului” dar nu se lasă cu chiolhanuri :)
    RăspundețiȘtergere

    Răspunsuri


    1. Închide ochii, te iau de mână și ne cufundăm în „demult”!
      Ștergere

O poveste rău... de bună

Impresionat de cohortele de colhoznici care, renunțând la țărănie, au sărit din opinci , direct în pantofi și...cizme, fără să inventeze săpunul, am conchis că socialismul românesc a lansat  o clasă socială nouă, pe care am botezat-o, în secret față și de mine însumi, „intelectualitatea analfabetă conducătoare”.

Profitând de poziția dominantă, puteau da orice ordin. Cum am primit și eu.

Depindeam , pentru cumpărarea unei locuințe, pe care o „port” și azi, depindeam, zic, de voința unui politruc, care s-a lăsat învins / convins de rugăciunile mele, de a-mi aproba actele.

 Auzise că am ceva glagorie, în căpățână și m-a pus la o încercare: să mă detașeze de la o
școală rurală pe  unde-mi străluciseră ochii și să-i sclipuiesc o lucrare:

„Soluții eficiente de creștere a randamentului, în filatura ...prin...”

Ca filolog sufeream de boala obsesivă a „scărmănării și filării” cuvintelor.
Deci eram supracalificat în meseria de filator-scărmănător!

 Așa că am acceptat,  preluînd cheia de la sompuosul  birou de „ prim” și dreptul de a pune la  transpirat  doi sclavi-scribi, din Primărie, cărora le dictam textele „create”, cu îndemânarea umanistului, care se pricepea la toate.

Rezultatul: la 5 septembrie lucrarea era scrisă, corectată, legată în piele plină de vignete aurite.

Și depusă urgent la „Ștefan Ghiorghiu”, ca teză de doctorat.

Peste câteva luni, eu vopseam lemnăria din vârful fandosit al „noii mele case”!
Altcineva, își scria, înaintea numelui și „ pronumelui”( !), fascinanta vocabulă DOCTOR.

Amândoi eram fericiți, sub soarele socialismului multilateral dezvoltat.





GÂNDURI SADICE

Găsiți pe acest blog câteva postări în care evoc momente legate de Odiseea mamei mele prin pușcăria de la Mislea, unde a prins o parte din câinoasa conducere a acestei ocne de recent condamnatul criminal securist -- Vișinescu.
N-a mai apucat acestă mică dreptate făcută de justitie, așa că am lăsat eu să țâșnească din partea neagră a sufletului, aste rânduri, de care nu sunt chiar mândru.

                                         * * *
N-am puterea și omenia iertării, de care ar fi dat probă mama, revăzându-l pe monstrul Vișinescu, dus la ocnă. Nu am nici cultul Hristic al obrazului cel'lalt oferit Răului spre pălmuire.
Dar aș schimba pedeapsa.
Aș alege alt loc de „odihnă și meditație asupra faptelor comise”:
O celulă din închisoarea acum părăsită, probabil, de la Rm. Sărat, amenajată, mobilată exact ca pe vremea șefiei lui.
L-aș incarcera în acest spațiu, singur-cucuvea în toată hardughia,
și aș plăti un om care să-i aducă mâncare bună, apă, medicamente, zilnic.
I-aș impune acelui om să nu scoată o vorbă cu criminalul. Să lase cele aduse pe cimentul celulei, să încuie ușa,cu vizorul deschis, ca să intre fantomele amintirilor, și să plece acasă.

 Să nu aibă „bravul” Vișinescu  niciun paznic. Afară de acele fantome.
Poate, după o lună- două ,l-aș grația, deși cred/sper că n-ar mai fi nevoie!


Sadic!

DICTIONAR

Nou dicționar anonim al limbii române
( Numai pentru uz feisbucistic)
ABUZ = fără buze
ACRU =unit. de măsură pentru soacră;
AMÂNAT = fără mână;
AMPULĂ =1. fiolă, balon ( de bec); amintire de tinerețe
APOI = apă mare
AȚÂȚAT = fără sâni

BIZAR = două zaruri
BOSUMFLAT = șef gras
CASCĂ ! = ordin dat soldatului înainte să adoarmă
CELULOZĂ = boală de închisoare
CHILOT = moldovean care chilotează
COLONEL = maț colon devenit subțire
CONTRADICȚIE = ceva care strică dicția
EVADAT = ( măr) dat de Eva lui Adam
EXTRACTOR = rămășiță de la un tractor
GENERALIZA = a urca în grad un colonel
GHINIOANE = var. moldovenească la „Bine, Ioane”
ÎNCHINAT = ajuns în China
ÎNVINUIRE = transformarea mustului în vin
ÎNVIORARE = melodie executată la vioară
LEȘINA = ( franțuzism) loc de circulat pentru tramvai
MĂCEL = mac mic
MERITORIU = teritoriu ocupat de meri
MICROSCOP = scop mărunt
MOLIERE = cutiuțe pentru naftalină contra moliilor
MONOLOG = olog de un picior ( față de „biolog”- de amândouă)                                                                          
NASTURE = plasture pentru nas
NATRABT = Trabant care lovește o pisică
PAPANAȘ = nașul papei
PAPARUDE = rudele papei
PASPARTU = salut cu care te desparți de un musafir care a mâncat mult
PIRELLI = firmă concurentă cu cea moldovenească „Pi bunii”
PIRON = locul unde oprește trenul la Iași
PLASTURE = nasture din plastic
POLIȚIA CĂLARE = echipaj special care se ocupă de violuri
PRUDENT = pastă de dinți făcută din prune
RATEU = pateu din carne de rață
SCARABEU = scara a doua la un bloc
SCUMPETE = alint pentru iubită, in timpul crizei economice
SEXOLOG = miriapod cu șase picioare rupte
TRACTOR = actor cu trac
TUTUN = arma artileristului bâlbâit
ȚURȚUR = semnalul soneriei iarna
VEDETĂ = navă mică de război, elegantă

luni, 27 noiembrie 2017

TOBĂ...de carte




Mă gândesc încă de ieri! Dacă eram milițian sau izmănar în spatele frontului. semnam cu „ Doctor-general X” Dar așa, frig frigul la... buzunarele goale!
Totuși îmi place dr. Tobă, ministrul. Mai întâi, pentru că nu-i plesnește toba de untură. Apoi, cu ochelarii lui, are călcătură de intelectual fin, tobă ...de carte. Mai apoi, adică terțio, nu se dezice de înaintași, adică de milițienii, care, sincron cu Bulă, erau eroii celor mai suculente bancuri.
Să probez spusele, cu stofa clientului!
Un secret bine păzit al redactării unei teze de doctorat este acela de a mânui codurile care fac trimiterile la sursele de documentare. Adică, arăți lumii că ai luat, ce ai luat, cât ai luat de al alții, mai deștepți decât tine.
Sau îți afirmi atitudinea pro - contra față de idei, atitudini ale altora,în tema dezvoltată.
Așa a descoperit Toba, în subsolul stiințific al unor cărți din care copia, cuvântul „apud”.
Măi, să fie...!
Copie generalul Tobă totul, meticulos, ca din Evanghelie și crede că „ Apud” este prenumele autorului copiat . Adică, dacă era lucrarea șefului său, ar fi scris în teză: Dr. G-ral Apud G. Oprea -Calitatea izmenelor”.
 Și tot așa, peste tot.


Notă: prepoziția lat. „apud” , în fața unui citat, consemnează o referire la o idee, comentariu, ale unui autor care n-a fost studiat direct, ci găsite într-o referire a altui autor! Greu -rău!